- Oamenii de azi nu mai stiu nici ei ce vor. Toata ziua alearga si fac multe lucruri, dar nimic pentru suflet, imi zice calugarul cu barba grizonata, care sta tot timpul cand in chilie, cand la schit.
Apoi continua :
- Vor veni timpuri grele, in care ni se va cere sa ne lepadam de Dumnezeu si nu vom mai sti cine sintem. Lumea nu intelege ca modul cum traim acum, in viata asta, ne hotaraste soarta din viata de dupa. Si in ziua de azi, omul face cele mai mari dintre pacate...
Ii spun ca poate deja am inceput sa ne lepadam de Dumnezeu si poate vremurile grele sint deja aici, caci asa iti par lucrurile atunci cand traiesti in vartejul lumii din afara schitului -e greu pentru suflet. El nu prea merge in lume, dar asculta radio si vorbeste cu vizitatorii, insa poate ca altceva l-a facut sa simta si sa stie lucrurile astea, ceva ce eu nu pot intelege...
Am ajuns si eu, dupa muuulta vreme in care am tot auzit de acesti munti, in Buila-Vanturarita, o mica parte din Muntii Capatanii, situata in judetul Valcea, oarecum intre Horezu si Olanesti. Nu mi-am dat seama niciodata de ce ma fascinase asa de mult zona aceasta – poate din cauza numelui ciudat sau poate pentru ca imprejur se gasesc multe sate de olari (iar pe mine ma intereseaza foarte mult ceramica si olaritul...) ?
Din pacate nu am avut la dispozitie decat un sfarsit de saptamana, insa cele doua zile si doua nopti petrecute in zona au fost absolut sublime ! Am reusit sa « furam » si putin din spiritul sacru antropic al zonei, dar si din cel natural. Sambata am mers pe un traseu, de la Barbatesti, pe la schitul Patrunsa, pana in Curmatura Builei (1450 m), mai precis intr-un punct aproape de mijlocul crestei. Duminica am fost la Manastirea Bistrita, unde am fost invitati la masa, am vazut pestera Liliecilor (sau a Sf. Grigorie Decapolitul), am mers putin prin Cheile Bistritei, apoi la Muzeul Trovantilor de la Costesti si cam atat, ca drumul spre Bucuresti e lung...
Mi-a luat cam o saptamana sa-mi decantez gandurile si impresiile despre aceasta experienta, deoarece aproape tot ce ni s-a intamplat a fost foarte interesant. Am stat de vorba cu maicutele vesnic tinere de la Manastirea Hurezi, am fost la slujba duminica dimineata, am parcurs un traseu intreg, desi eram cu totii obositi si nu credeam ca ne vom putea aduna energiile. Traseul a fost, ca orice faci in natura, mobilizator ! Muntele asta e oarecum ca si Scarita-Belioara, doar ca mai mare. Aproape ca nu-l vezi pana nu te apropii putin, iar splendoarea se dezvaluie numai cand incepi sa-l urci. De fapt, ce munte nu este minunat ? Insa fiecare munte cu specificul lui. Cred ca Buila are un aer sacru, intr-adevar, asa cum multa lume spune. Nu stii de ce, nu poti prinde lucrul asta cu mana sau sa-l exprimi rational in cuvinte, insa il simti de indata ce esti acolo. Potecile, padurea, culorile, imaginea schiturilor cocotate pe dealuri, linistea, vantul... desi, in afara de schituri, pe toate le gasesti si in alti munti, dar cu alta semnificatie. Cred ca ideea aceea de vecinatate cu atatea manastiri si schituri care au devenit deja parte din munte si muntele la fel, parte din viata lor, iti da senzatia de apropiere de Dumnezeu si te face sa simti muntele sacru. Cred ca muntele sacru e mai mult in interiorul celor care vin aici cu o anume atitudine, poate intr-un fel ca si cand ar merge intr-un pelerinaj... Noi am fost pe un singur traseu si am avut in cale atatea semne ! Chilia calugarului care parca pazeste muntele, o cruce sapata de timp in trunchiul unui fag batran, salase pentru adapost al celor care merg la schit, casutele calugarilor de la Patrunsa, un mic altar sus pe un varf, dar mai ales muntele in sine, cu brazi, stanci, gentiane pierdute de vara, treceri ciudate prin piatra, paianjeni care-si tes firele impreuna cu iarba... Sa vezi Tara Oltului de sus si sa-ti lasi imaginatia purtata de vant spre culmi mai indepartate, deja pline cu zapada... Dar mai ales, sa te intorci noaptea pe un drum ca-n basmele de demult sau prin padure, la lumina lunii filtrata de coroanele arborilor, ca un reflector urias ce te pazeste de spirite rele (ca poate sint si ele prezente pe undeva...).
Pentru mine, excursia asta a fost cu siguranta o experienta deosebita si abia astept sa ma intorc sa mai descopar alte si alte minunatii. Sint convinsa ca sint pe undeva pe-acolo - si inca in multe alte locuri din tara asta draga. Insa fiecare lucru la timpul lui !
Nu in ultimul rand, vreau sa va mai spun ca zona acestor munti este declarata Parc National, ingrijit si de o asociatie locala (numita - nu intamplator J - Kogayon), care s-a asigurat ca locul sa fie mereu curat, ingrijit si bine semnalizat, asa incat vizitatorii sa se simta cat mai bine acolo si sa aiba toate informatiile necesare sa se descurce pe munte si printre obiectivele turistice. Eu zic ca au reusit foarte bine si sper sa poata continua tot asa !
Daca va plac locurile religioase sau vreti sa le cunoasteti mai bine, va recomand sa mergeti – desi, daca sinteti fete, va va deranja poate traditionalismul care, ca peste tot aproape, ne pune pe o pozitie mai putin apreciativa (nu aveti voie sa intrati in pantaloni in biserici, doar in fusta lunga necrapata, nu aveti voie sa ramaneti la schituri decat in anumite conditii etc.). Dar presupun ca putem aplica proverbul « Cand mergi la Roma, fa ca romanii » si sa respectam spiritul locului, pentru ca pana la urma toate regulile astea sint facute de oameni si nu are rost sa ne blocheze experienta spirituala, zic eu. Mai mult, in imprejurimi exista sate traditionale unde sint convinsa ca mai puteti gasi si alte comori de Romanie, iar muntele insusi e mult mai complex decat am povestit eu aici-caci timpul nostru de explorari a fost limitat.
Mai multe informatii despre Buila-Vanturarita gasiti pe www.buila.ro sau www.kogayon.ro, iar pozele mele pe http://picasaweb.google.ro/ioanalook/HorezuSiBuilaVanturarita2008#. Doamne ajuta !
