„Dacă n-ar avea orizont, dacă n-ar avea înălţime,
Ce-ar însemna, ce-ar fi viaţa mea?”
La un moment dat a venit şi ziua de 7 iunie 2009, adică finalul timpului meu în Africa. Jurnalul meu insistă pe întrebări de genul: Să mai rămân? De ce m-aş întoarce? Ce voi face în România? (nu că n-ar fi destule de făcut, însă simţeam atunci, extrem de puternic, că nu mai pot face mare lucru, din cauza sistemului în care sîntem obligaţi să lucrăm şi din cauza multiplelor bariere...)
Am plecat cu greu din Cape Town, am plecat cu lacrimi în ochi şi cu tristeţe în suflet. Ştiam exact şi de ce. M-am despărţit plângând de lumea de la CDRA şi de familia Davidoff-Kaplan. Singura soluţie a fost să mă gândesc şi să promit că voi reveni, cât de curând, pentru a continua ceea ce destinul meu îmi spune că abia am început în Africa de Sud. Nu ştiu când şi cum se va întâmpla acest lucru, dar într-un fel am siguranţa că se va întâmpla – or, asta e important.
Drumul spre casă (aproape 2 zile) a fost mai scurt decât aş fi vrut şi decât am experimentat vreodată. Mi s-a părut chiar mai scurt decât unele drumuri Bucureşti – Oradea pe care le-am făcut în ultimul an... şi asta, desigur, pentru că ceva din mine vroia să mai rămână acolo. Trecerea în sine (de la Africa de Sud la Europa şi România, de la un anotimp la altul, de la o emisferă la alta, de la limba engleză la română) a fost foarte bruscă şi şocul s-a resimţit timp de vreo 3 luni bune. Dacă am avut nevoie de 3 luni ca să mă integrez în societatea sud-africană şi să scap de dorul de casă, mi-au trebuit, la fel, alte 3 luni să revin „acasă”, mai ales că înainte de Oradea trăisem în Bucureşti aproape un an. A reveni în Oradea după Bucureşti şi apoi Africa a fost în sine un şoc... Nu aş fi crezut niciodată! Cât timp am stat în Bucureşti îmi doream să vin înapoi aici şi Oradea mi se părea un loc în care aş putea să trăiesc (deşi visez la munte): suficient de mare ca să nu fie prea mic, oarecum fermecător, cu clădirile lui vechi şi frumoase, cu munţii destul de aproape, oraşul pe care îl cunosc atât de bine şi unde se află mare parte din familia şi prietenii mei...
Se pare însă că o „ieşire din peisaj” poate avea un impact extrem de puternic asupra omului şi iată că perspectiva mea asupra orăşelului pe care înainte îl numeam „acasă” s-a modificat considerabil. Acum, Oradea îmi dă senzaţia unui loc mai degrabă redus, care a „intrat la apă” – atât literalmente cât şi metaforic vorbind. România în sine mi-a părut dintr-o dată o mare comunitate moartă, o ţară golită de orice spirit viu care să dea sens şi direcţie lucrurilor şi oamenilor de aici. Am avut, pentru prima dată în viaţa mea, impresia că încă de la trecerea graniţei mă lovesc de o dificilă inerţie – în esenţă invizibilă, dar care se manifestă foarte direct şi palpabil în realitatea imediată: drumuri care aşteaptă de ani de zile să fie reparate şi cu care lumea deja s-a obişnuit de nevoie, case părăsite, câmpuri necultivate, oameni-maşină care merg înainte fără a şti şi poate chiar fără a se întreba de ce, unde, cum, în ce scop, pe ale căror feţe apare un zâmbet autentic o dată la câteva luni ... Am regăsit România, din păcate, tristă şi lipsită de strălucire, lipsită de viaţă şi de sentiment, secată de aproape orice energie creatoare; ţara pe care o admirasem atât de mult, naţia în care credeam până la Dumnezeu au ajuns să mi se pară un mit. Mai mult, am ajuns să văd o societate în care puterea lui „trebuie” e mai mare decât cea a lui „vreau” sau „îmi doresc” şi – deşi au trecut aproape 20 de ani de la sfârşitul (cel puţin teoretic) dictaturii – nu ştim ce să ne dorim şi mai ales, AICI nu ştim să facem ceea ce vrem şi ce putem mai bine, doar ceea ce trebuie sau ce ni se spune. Parcă în altă parte e mai uşor să vrei şi să-ţi poţi împlini visele...
Dacă stăm bine să ne gândim, toate astea pot fi doar nişte impresii iniţiale ale revenirii mele în ţară, perfect explicabile din perspectiva şocului cultural. M-am gândit mult la asta şi intenţionat am aşteptat acele 3 luni ca să scriu aceste rânduri, pentru că am vrut să trec de şocul iniţial şi să reflect ceea ce este, poate, o realitate a României de azi. Uneori e necesar să „ieşi din context” ca să-l poţi înţelege şi vedea aşa cum este el de fapt şi nu aşa cum ţi-l imaginezi. Uneori ai nevoie să fii la marginea orizontului şi la mare înălţime pentru a observa lucrurile şi a le penetra esenţa. Iar fără o astfel de perspectivă (să zicem, mai detaşată) şi fără observaţie adecvată, tind să cred că majoritatea dintre noi rămân la suprafaţa fenomenelor şi a realităţii, lucru care nu poate duce la acţiuni inspirate şi cu adevărat creatoare de nou.
În ansamblu, ceea ce am trăit în Africa de Sud a fost pentru mine încă o experienţă de trezire, care m-a ajutat să mă înţeleg şi să înţeleg mai bine lumea vizibilă şi pe cea invizibilă în care trăiesc (alături de miliarde de alte suflete şi corpuri umane). Am avut şansa să petrec câteva luni de zile printre oameni care au evoluat într-un cadru geografic, social, politic foarte diferit de orice am mai văzut în Europa şi care, într-un fel sau altul, cu bune şi cu rele, a dat naştere unei ţări pe cât de mare ca spaţiu terestru, pe atât de deschisă sufleteşte. Am întâlnit o ţară care, cu toate problemele create de colonialism şi de dominaţia albilor minoritari, aflată la al patrulea preşedinte negru, ştie să se regăsească spiritual şi să se redefinească, în lumea nouă în care trăim. Este o ţară unde oamenii recunosc: „Africa de sud nu are nici un model care să-i ghideze transformarea şi trecerea de la un trecut dominat de apartheid la viitorul pe care şi-l imaginează. Trebuie să-şi găsească propriul drum.” (Mamphela Ramphele)
Aceasta se spune nu pentru că ne aflăm pe un continent unde nu există o Uniune europeană care să pună pe tavă „modele” şi moduri de acţiune, ci pentru că ne aflăm la un alt nivel al conştiinţei şi auto-determinării individuale şi sociale. Acest lucru îl pot spune despre întreaga populaţie a acelei ţări, fie ea albă sau neagră. Bineînţeles, există mari diferenţe determinate istoric, însă fiecare categorie de populaţie (şi în Africa de sud există cel puţin 6 tipuri diferite de populaţii – iar populaţia de negri se împarte într-o mulţime de triburi) îşi are propria forţă interioară şi propria identitate, cel mai adesea bine definită, aşa încât acţiunile devin mai uşor de formulat şi de realizat. De asemenea, viaţa devine mai uşor de trăit când ai un scop comun, când comunitatea în care trăieşti ştie încotro vrea să se îndrepte, iar toate acestea sunt completate de o atitudine pozitivă şi de aprecierea lucrurilor mărunte dar frumoase care se întâmplă.
Am simţit, în timpul acestei călătorii, pentru prima dată în viaţa mea, că posibilităţile umane sunt într-adevăr nelimitate. Am văzut ce poate face omul atunci când are mintea şi inima deschise către lume şi către sine, alegând să nu-şi pună singur piedici.
De multe ori ne e mai uşor să ne ascundem dincolo de felurite pretexte pentru a ne motiva pasivitatea, acţiunile greşite sau eşecurile. Uneori ne construim, inconştienţi şi plini de vervă, adevărate „realităţi paralele” în care viaţa şi lumea să fie mai potrivite cu ceea ce ne dorim sau ne imaginăm. Cred că mulţi români fac asta, pentru că viaţa aici este Este o artă să ştii să priveşti realitatea şi pe tine aşa cum sînt ele de fapt, iar cu această conştiinţă să poţi să acţionezi pozitiv, strategic dar uman, raţional şi implicat sufleteşte în acelaşi timp. E adevărat, în România te poţi trezi foarte repede copleşit de probleme şi viaţa e o continuă luptă, iar posibilităţile individului sau chiar şi ale unor grupuri sociale de-a influenţa realitatea adesea deranjantă în care trăim sunt reduse. Totuşi, schimbarea reală nu poate porni decât de la voinţa comună şi unitară, sinceră, pentru un viitor favorabil asumat conştient atât la nivel vizionar cât şi la nivelul acţiunilor.
Iată-mă deci în septembrie, căutând modalităţile de-a nu pierde ce am găsit în timpul călătoriei mele şi de-a regăsi ce am pierdut din România – sau, poate, de-a o re-descoperi în alt fel...
Poate că ceea ce s-a întâmplat este doar o schimbare de perspectivă în interiorul meu. Poate că aş fi ajuns să văd lucrurile astfel şi fără a pleca tocmai la Capul Bunei Speranţe. Cred că fiecare din noi are nevoie de experienţe diferite şi până la urmă, important este să vrei să ţi le oferi, să nu refuzi ceea ce primeşti bun de la viaţă, sub orice formă ar fi. Până la urmă, dacă privim înapoi în timp, la firul propriei vieţi, care sînt momentele despre care putem spune că ne-au marcat în mod profund existenţa? Au existat astfel de momente, măcar? De unde au venit ele şi cum am reacţionat în faţa lor? Am acceptat să le trăim sau le-am respins, din frică sau comoditate sau din alte motive? Iată câteva întrebări pe care poate nu ni le punem niciodată în viaţă – pentru că poate nu vrem să înţelegem anumite lucruri despre noi înşine! Iar asta, dragii mei, după părerea mea înseamnă a sta în calea propriei tale dezvoltări ca individ. De aici şi până la a deveni o barieră în calea dezvoltării comunităţii tale este doar un pas – şi din păcate unul foarte mic. Călătoria mea naşte aşadar, după reflecţii ulterioare, noi întebări despre starea ţării mele, despre motivele pentru care (am senzaţia că) ne-am împotmolit în procesul evoluţiei noastre, multdorită de alţii şi de noi nici măcar închipuită. Dar asta e o temă asupra căreia voi reveni într-un alt material... Până atunci, hai să facem o pauză şi poate ne vom pune câteva din întrebările de mai sus, ca un exerciţiu de autocunoaştere. Sau dacă nu, sînt sigură că putem găsi şi alte modalităţi, doar să vrem sa facem paşi înainte... Mult succes!
Oradea, 17 sept. 2009
