Eseu de duminică

Sîntem suflete desperecheate. Luăm forma norilor atunci când zburăm, și a dealurilor, cand stăm. Suflete, de-adevăratelea între Cer și Pământ. Fiecare cu natura lui, cu mișcarea lui, cu muzica uneori neauzită, fiecare cu o energie.

Sîntem suflete-pereche și ne găsim, până la urmă, orice ar fi. Ne prindem unii de alții dincolo de spațiu și timp, ne îmbrățișăm și ne iubim. Nu știm de ce, dar putem înțelege, pentru că totul ne vorbește. Doar să învățăm să ascultăm și să privim. Să învățăm să fim și să iubim așa, între Cer și Pământ.

Sîntem familii. Mari și mici, purtate de vremuri prin secole, prin schimbări de locuri și de timp. Sîntem mulți și multe, în atâtea forme și cu atâtea nume, că uneori nu ne mai știm… Ne pierdem printre propriile noastre teorii, mari și mici, dar undeva, cândva, vine din nou cineva care să deschidă calea. Drumul cunoașterii. Al regăsirii.

Sîntem singuri, dar împreună. O lume de contrarii, aici, între Cer și Pământ. O lume bătrână, care mereu renaște și devine – ca și noi, cei care o trăim. O lume făcută din inspirație divină… iar noi, piese din puzzle. Dacă ceilalți nu ar fi, nici nu am avea sens și unde sîntem de fapt, nu am ști.

Vă mulțumesc, oameni dragi din întuneric sau lumină.

Prin voi, drumul duce mereu la mine.