Eseu de duminică

Sîntem suflete desperecheate. Luăm forma norilor atunci când zburăm, și a dealurilor, cand stăm. Suflete, de-adevăratelea între Cer și Pământ. Fiecare cu natura lui, cu mișcarea lui, cu muzica uneori neauzită, fiecare cu o energie.

Sîntem suflete-pereche și ne găsim, până la urmă, orice ar fi. Ne prindem unii de alții dincolo de spațiu și timp, ne îmbrățișăm și ne iubim. Nu știm de ce, dar putem înțelege, pentru că totul ne vorbește. Doar să învățăm să ascultăm și să privim. Să învățăm să fim și să iubim așa, între Cer și Pământ.

Sîntem familii. Mari și mici, purtate de vremuri prin secole, prin schimbări de locuri și de timp. Sîntem mulți și multe, în atâtea forme și cu atâtea nume, că uneori nu ne mai știm… Ne pierdem printre propriile noastre teorii, mari și mici, dar undeva, cândva, vine din nou cineva care să deschidă calea. Drumul cunoașterii. Al regăsirii.

Sîntem singuri, dar împreună. O lume de contrarii, aici, între Cer și Pământ. O lume bătrână, care mereu renaște și devine – ca și noi, cei care o trăim. O lume făcută din inspirație divină… iar noi, piese din puzzle. Dacă ceilalți nu ar fi, nici nu am avea sens și unde sîntem de fapt, nu am ști.

Vă mulțumesc, oameni dragi din întuneric sau lumină.

Prin voi, drumul duce mereu la mine.

My first thoughts about Greece

I absolutely cannot claim that I know or have understood all of this country. Not by far!

But I must write this, because there have been some moments in my few experiences here when I really felt there is something special about Greece. Well, there is something special about every place on Earth, but it’s not always easy to put your finger on it, is it? Moreover, I have only been a tourist in Greece, so… my contacts with it have been limited.

Mount Olympus

From a tourist’s experience, however, this place feels like a certain combination of the elements which – I don’t know how I can say this, but it probably feels like ambrosia? You know, the Gods’ drink that humans did not have access to? Well, sometimes when you are really feeling Greece, I think you have a chance to come very close to the Gods. It’s not by chance that some of the most "famous" Gods resided here and not everybody could create such fabulous stories about the Gods like the Greeks did. After all, their mythology became known all over the world.

Almost everywhere you walk around in Greece, you will find some remnants of a temple, a prehistoric site, a mythical creature's story, a monastery... Along with this everlasting presence of the past, there is a modern-day world here: again, an interesting combination of old and new, visible both in the surroundings and among people. A bit like in the Romanian villages, where you see a young man dressed like a rapper and at the next house, an old woman wearing her old skirt and a plain scarf tied to cover her hair.

Nowadays in Thessaloniki

This is to cut a long story short, also because I know there is still so much more to discover here...

*

Today I entered the shape of the waves,

I merged with the sea,

I felt the ground beneath my feet

And the air breathe inside me.

There was wind, too, wind howling around the mountain

Where the Gods kept the fire and humans became strong enough to take it,

use it,

keep it.

Yes, humans are strong here, like the rocks,

like the taste of salt in the water,

but sometimes easy like the air...

And sooo beautiful!

Oh, God, some Greek women are the image I have of goddesses

and some of their men I feel I could worship for centuries!

I haven’t even set my food on Mount Olympus yet, but those of you who have can probably say even more about what it feels like to enter the world of the Gods. Have you paid attention? Because to me, being at the sea in Greece feels like always bridging these two worlds: the human and the super-human. It is different on the mainland, but by the sea it’s a unique combination of sounds, tastes, colours, speed(s), soul(s), essences of different worlds. And I don’t mean Heaven and Hell, but something totally different, as if we, the people of the Earth, could for the blink of an eye become something we have only just imagined.

But have we??

The Free Woman * Femeia liberă

The Free Woman; “I am Lilith”

Like everything in this Universe, Freedom has a cost. It does not matter whether you are a man or a woman, in fact, you pay a price to be/feel free (sometimes it is more about being, other times it is more about how you feel). To me, real freedom is really a combination of these two, which in their turn arise from so many layers of self, history, culture etc.

Feeling free is an individual matter, for each of us has her/his own concept of freedom. Is this a continuous state? It can be, I think. Although sometimes our own humanity will render us subject to various beliefs, ideas, concepts, desires etc. Which is beautiful, because it turns the world around and helps us grow and learn! Thus we remember that things are always in movement and change is always happening 😉.

But I am a woman and I carry with me the her-story of women on this planet. It is a painful story sometimes, but it also talks of strength and courage and a certain kind of energy. The energy that flows and brings things together, the energy that gives life and comforts, like a cosy home.

The woman who allows herself to be free and walk the Earth in dignity is likely to have many enemies, for she is able to show her light and dark sides equally. She will probably be rejected and blamed for being so very different, so very Other, for not obeying, for misleading men into sin, for expressing herself as She is, honestly, without restrictions, for sometimes leaving her children unattended… Yes, a woman who has discovered herself and opened up to the World can feel pain and cause pain, sometimes; it can be painful to step into the unknown and leave some part(s) of you behind along the way . It can also hurt others, because this is never an individual process. When you change, the whole world changes with you.

People have called her Lilith, thought she was wild, untamed and they often talked about her as a demon, a witch, the dark side of womanhood, everything we, in our cultured societies, have always been rejecting in women, because it did not help build or keep some social order. And chaos is unbearable, unacceptable. Yet, chaos is part of us and darkness is inside of us together with light.

How many women, during a lifetime on Earth, allow themselves to be this woman? How many women feel free to BE outside of social norms, of the expectations that their families and society have of them? Probably a bit more women nowadays than before, which I personally am happy about. So yes, take this step, girls, you are on your paths and you ARE wonderful!

**

Libertatea femeii, sau “Eu sînt Lilith”

Ca orice în acest Univers, totul are un preț, chiar și libertatea. Și nu contează dacă ești femeie sau bărbat, plătești acest preț ca să te simți sau ca să fii liber(ă) – uneori e mai mult despre cum ești și alteori despre cum te simți. Pentru mine, adevărata libertate e o combinație între cele două, care și ele vin din atâtea straturi de sine, istorie, tradiție etc.

Cum fiecare din noi își are propria idee despre libertate, a te simți liber e o chestiune foarte personală. E oare o stare continua? Cred că poate fi, deși uneori faptul că sîntem oameni ne face să devenim supușii atâtor concepte, idei, dorințe etc. Ceea ce e absolut frumos, căci întoarce complet lumea și ne ajută să creștem și să învățăm. Iar astfel ne amintim că lucrurile sînt mereu în mișcare și într-o continua schimbare 😉.  

Dar eu sînt femeie și port cu mine povestea tuturor femeilor de pe această planetă. Uneori e o poveste dureroasă, dar care vorbește totodată despre forță și curaj și despre un anume fel de energie. Energia care curge și aduce lucrurile la un loc, energia care dă viață și liniștește, ca sentimentul de acasă.

Femeia care își permite să fie liberă și să pășească demnă pe Pământ probabil că are mulți dușmani, căci ea își arată atât latura luminoasă cât și pe cea întunecată. Probabil că va fi respinsă și acuzată pentru că e atât de diferită, atât de Altfel, pentru că nu se supune, pentru că îi duce pe bărbați în păcat, pentru că se exprimă așa cum este EA, sincer și fără restricții, sau pentru că uneori nu are destulă grijă de copiii ei… Da, femeia care s-a descoperit pe ea și s-a deschis cu adevărat către Lume poate simți durere și poate să-i rănească pe alții; e dureros să pășești în necunoscut și să lași în urmă părți din tine. Și ceilalți pot suferi, căci acesta nu e niciodată un process individual. Atunci când te schimbi, lumea întreagă se schimbă o data cu tine.

Oamenii i-au spus Lilith, au considerat-o sălbatică și adesea au vorbit despre ea ca despre un demon, o vrăjitoare, latura întunecată a femeii, care întrupează tot ceea ce noi, în societățile noastre culturale, am respins mereu la femei, pentru că nu susținea sau nu construia o anume ordine socială. Iar haosul este greu, imposibil, inacceptabil. Și totuși, haosul e parte din noi, așa cum e și întunericul, alături de lumină.

Câte femei oare, în viața lor pe Pământ, și-au permis să fie această femeie? Câte femei se simt libere să FIE, în afara oricăror norme sociale, a așteptărilor familiilor lor, a societății? Probabil că tot mai multe, de fapt, azi decât ieri, ceea ce pe mine una mă bucură. Așa că: DA, fetelor, faceți acest pas, căci vă duce pe drumul vostru și sînteți minunate!

Despre atașament

Azi a fost despre atașamente, așa că m-am decis să împărtășesc câteva reflecții personale. Ceea ce voi scrie nu vine din cărți sau alte surse (și nu vreau sa dezbat nimic aici), nici măcar din gândirea mea (nu vreau să dezvolt vreo teorie), ci din altceva (las cuvintele să vină).

Adevărul e că am tot citit despre cât e de important să nu ne atașăm de oamenii pe care îi iubim, despre cum atunci când ne agățăm de cineva drag, de cineva care ne dă ce avem noi nevoie, intrăm în relații de dependență și dacă acel om la un moment dat nu mai răspunde nevoilor noastre sau pleacă, suferim etc. etc. Sau cât e de important și firesc e atașamentul la bebeluși (care, by the way, sînt dependenți de mamă sau de un adult...). Și da, lucrurile astea au adevăr în ele.

Până nu trăiești aceste situații, nu știi. Din ce am observat, foarte mulți oameni sînt atașați de ceva/cineva din viața lor: telefonul mobil, casa, mașina, soțul sau soția, copiii, o pasiune, o idee. Și uneori această stare ne pică bine, pentru că ne dă o anume siguranță, pentru un timp mai lung sau mai scurt. Oare este cineva care poate afirma că nu s-a atașat, la un moment dat, de nimeni sau nimic? Nu prea cred... Uneori poate avem nevoie să dezvoltăm atașamente, ca să putem crea apoi (și recunoaște) starea de detașare. Sau ca să ne-o dorim..., să o căutăm. Să învățăm despre noi!

Atașamentul este un fenomen al minții.

Esențialul este să observi și să te observi. Să-ți dai seama că da, te-ai atașat, să cauți să înțelegi de ce și cum te afectează asta, respectiv cum te face să te simți. De unde vine? Cât de adânc în sufletul tău poți merge cu aceste explorări, cu observațiile tale? Poți să revii apoi în viața de zi cu zi și să trăiești mai departe? Ce vei face cu ceea ce ai observat?

Fiecare experiență, stare pe care o trăim își are rostul ei, chiar dacă noi nu întotdeauna îl aflăm.
Dacă asculți cu atenție, dacă ești tot timpul atent(ă) în primul rând la tine, nici măcar atașamentele nu mai sînt bune sau rele... Și e superb să nu ”trebuiască” să le eviți !

What it is all about / Despre ce e, de fapt

It is about what we choose to be.              Este despre ce alegem să fim.
Pull yourself together,                               Adună-te,
It is time to be me.                                    E timpul să fiu eu.
The ”me” that I've always known             Acel ”eu” pe care l-am știut dintotdeauna,
deep down inside,                                      în adâncul sufletului,
where the root of the Universe lies.          acolo unde e rădăcina Universului.

It is summer now and the days are long.  E vară și ziua s-a lungit.
I wonder how we can go along                 Mă întreb cum rezistăm
with so little sleep....                                 fără prea mult somn...
But let me not,                                           Dar nu mă lăsați să dorm,
cause Ive got work to do                           căci am de lucru
and books to read!                                     și de citit!

It is time indeed.                                       Da, chiar a venit vremea.
Good luck for what you choose to be!     Succes la ce alegi să fii!

The Mourning for Life * De ce plângem viața

People who are close to us are dying one after the other, processes and relationships are ending, maybe we feel closure in so many ways, in so many areas of our lives; there are no more resources to draw upon, there seems to be no more time... No more seasons as before... Plants disappear, trees that we have known for a lifetime are felled and deers come out of the woods to tell us they have no more wolves to fear, for the wolves are fewer and fewer... And we are impatient, we want everything now, in our hands, manifested.

We are witnessing strange times; but this is a time of our lives, just like times of happiness and joy. It is a time of mourning. Something within us has died, together with the familiar in our world – for our world is a reflection of our soul.

Now is the time to be aware.

Allow your tears to fall and quench this universal thirst,

feed the Earth,

mourn.

If everything outside is dying, so we are inside – and viceversa. But let this be a time to live and let go. Let us understand that nothing exists on its own. Let us be aware that we mourn, so everything can be reborn, better, 

from a place of peace and love. It is in our power.

Namaste!

***

Viețile apropiaților noștri se sfârșesc una după alta, la fel ca multe procese și relații în care ne vedem implicați. Probabil simțim finaluri peste tot; nu mai sînt resurse, nu mai este timp... Anotimpurile, cum le știam, au dispărut... Dispar plante, arbori de-o viață sînt aruncați la pământ și căprioarele ies din păduri să ne spună că nu le mai e frică, deoarece nu mai sînt lupi destui... Sîntem nerăbdători, vrem totul aici, acum, vrem să vedem manifestarea imediată a lucrurilor.

Trăim vremuri ciudate, dar e și asta o perioadă a vieții noastre, la fel ca orice timp al bucuriei și fericirii. Sîntem în doliu acum. Ceva a murit în noi, așa cum ceva a murit în lumea pe care o știam – căci lumea e doar o reflecție a sufletelor noastre (și invers).

Acum e nevoie de conștiență.

Hai să lăsăm lacrimile să curgă, să potolească setea asta universală,

să hrănească Pământul – și pe noi.

Căci tot ce moare afară

arată moartea din interior. Dar și moartea trebuie trăită și lăsată să plece, iar noi poate vom înțelege, astfel, că nimic nu există în singurătate, în gol. Hai să plângem conștient și totul va renaște – în dragoste, în spirit, în pace. Infinit mai bun și dintr-un alt loc, dintr-o altă sursă, binecuvântată. Depinde doar de noi.

Doamne ajută!

Gânduri în miez de noapte (de noiembrie)

Cred ca e un (alt)fel de gând al zilei...

Mulți spun că lumea în care trăim o să dispară, că este ”pe moarte”; mă rog, diverse variante de sfârșit. Unii consideră că de fapt e în schimbare. Depinde cum vrei să vezi lucrurile... Eu una nu știu, dar cu siguranță sînt alți oameni care ”văd” clar. Mie mi se pare că astfel de chestiuni transcend, într-un fel, capacitatea de expresie a cuvintelor, așadar fie le vedem sau le simțim la nivel subtil, fie … nu! 

Dar azi observam eu așa, pur pentru mine, cum într-adevăr FOARTE multe aspecte ale vieții noastre din ziua de azi devin, încet-încet, altfel față de cum erau chiar și pe vremea părinților noștri (și nu mă refer la modă sau așa ceva): nutriția este altfel, educația ar trebui să se facă altfel și deja există o serie de alternative funcționale, ideea de serviciu s-a schimbat deja parțial în multe locuri din lume, medicina nu mai vorbim (deși nu mă refer neapărat la medicină în sine, ci mai degrabă la abordarea problemelor de sănătate ca idee) etc. etc. Astea sînt doar câteva exemple...

Practic, ce observăm este că practicile și viziunile încetățenite sunt tot mai mult chestionate, ”challenged” cum s-ar zice. Oamenii de azi, în general cei mai tineri, adică mai spre 30 de ani decât mai spre 60, văd că nu li se mai potrivește ceea ce se credea, se făcea sau se aplica în vremurile copilăriei lor și își definesc propriile abordări ale vieții. Adică generația noastră (a celor născuți în anii 1980, să zicem) a ajuns să fie oarecum o ”punte” de trecere între un mod de a fi și de a trăi (și până la urmă și de a face) și altul. Am citit asta despre așa-zișii copii indigo, că sînt într-adevăr o generație de tranziție. Ce mi se pare dificil la poziția asta e faptul că se poate să nu știi întotdeauna cum arată ceea ce ar trebui să fie ”altfel”. Eu am avut mereu o tendință spre alternativ, dar am învățat că e o mare diferență între a fi altfel doar pentru că refuzi o anume stare de fapt și a fi altfel pentru că așa simți, pentru că așa ești și mai ales pentru că știi instinctiv CUM, CE este acel ”altfel”. Iar când vorbim de schimbări sociale cred că e imperios să poți defini alternativele, să le poți articula.

Se vede că lumea se schimbă. Se știe că sîntem alte generații, că oamenii sînt altfel. Vedem asta la copiii noștri – și o văd și bunicii lor, dacă știu să se uite. Iar schimbarea asta din OM determină totul, de fapt. Și știți ce mă face să cred că nu e doar o modă a lui ”altfel”? Pe de o parte și instinctul, dar și propria experiență - care mi-a arătat că lucrurile astea pe care le facem altfel chiar funcționează (mă rog, ce am apucat eu să încerc până acum) și chiar își au rostul. Pe de altă parte, faptul că am văzut multe experiențe și practici nefaste în trecutul nu prea îndepărtat, în diverse domenii, iar multe din acestea s-a dovedit că pot fi cel puțin îmbunătățite. Evoluția e naturală, așadar nu mi-aș pune prea multe întrebări în locul celor care contestă schimbarea sau i se opun. Să nu minimalizăm totuși rolul și rostul celor care au făcut posibilă existența noastră, generații care, iată, ne-au pregătit să ajutăm la nașterea unei noi lumi! Cu siguranță generațiile care urmează vor fi și mai evoluate decât noi – și sper ca lucrurile să meargă tot așa.

M-am întrebat atunci câți dintre noi se întreabă: De ce am ajuns aici? Care e misiunea mea în lume, ce rol ar trebui eu să am aici și acum? Sau ce pot eu face cel mai bine pentru lumea asta (respectiv cum pot fi cel mai aproape de menirea mea, până la urmă)?

Noi ne facem, noi ne (des)facem

Mai ieri mă miram împreună cu o prietenă de cât de mult am trăit, de faptul că vorbim despre lucruri care s-au întâmplat acum 10 ani și ni se par doar la vreo 2-3 distanță... Incredibilă e viața asta, cum te ia prin surprindere dacă o lași.

Nu vreau deloc să țin cuiva lecții de viață aici, veți găsi aici doar câteva gânduri pe care le gândesc și eu... după 20 de ani, să zicem... J

În primul rând, cu siguranță există liber arbitru, dar cumva există și soartă. Astea două lucruri se îmbină cumva în tot ce trăim, se împletesc și ne poartă pe calea noastră, care prin urmare este definită atât de noi înșine cât și de ... altceva (Dumnezeu, Univers, Karma?). Eu nu cred în fatalitate, dar cred că anumite lucruri ne sunt (pre)destinate. Nu cred în întâmplare, dar cred că tot ce ni se “întâmplă are un sens. Din păcate, majoritatea dintre noi nu înțelegem asta decât foarte târziu, sau poate niciodată. În cazul meu, a trebuit să treacă vreo 6 ani după o anume serie de experiențe ca să încep să caut sensuri acolo – și încă nu pot spune că le-am găsit întru totul, după  7 ani de căutări. Oi fi eu mai înceată, e adevărat, plus că de obicei fac mai multe lucruri deodată și asta îmi poate reduce din eficiență, dar ce vreau să subliniez aici este importanța intenției, a dorinței sincere de a înțelege. A începe să cauți este esențial, căci de acolo vin toate. După ce ți-ai spus ție că vrei să înțelegi, totul devine dintr-o dată mult mai clar, parcă totul se aliniază ca planetele și încep să se deschidă uși. Practic, ți se deschide orizontul, ca să folosesc o expresie mai plastică.

La un moment dat am făcut un exercițiu care mi-a rămas puternic în memorie, deoarece a avut un mare impact asupra mea. Poate că într-un fel a fost o primă ocazie de-a structura informația din trecutul meu pentru a mă înțelege mai bine. Veți vedea ce putere are dacă o să-l faceți!

Vă trebuie ceva timp, niște coli de hârtie și ceva de scris. Vă puteți folosi imaginația la maxim. Tot ce trebuie să faceți este să scrieți, marcați, desenați etc. Momentele-cheie din viața voastră, în ordine cronologică. Încercați să vedeți ce anume v-a influențat în mod deosebit, ce v-a schimbat, ce vi s-a întâmplat sau ce experiență anume ați trăit care v-a afectat în mod deosebit – și spuneți cum anume. Rememorație fiecare astfel de moment și vedeț cum v-a făcut să vă simțiți. Poate fi o activitate, un sport pe care l-ați început, o persoană pe care ați întâlnit-o, o revelație sau o decizie care v-a schimbat total viața din acel moment încolo, sau poate o experiență spirituală sau o călătorie... Poate fi un blocaj, deci nu neapărat ceva pozitiv. Nu contează neapărat forma (deși dacă stăm să ne uitam mai atent la felul și caracteristicile momentelor importante din viețile noastre vom găsi lucruri foarte interesante...). E important, în faza asta, să identificați acele lucruri și să le puneți pe hârtie (puteți folosi o coală separată pentru fiecare). Mergeți până la momentul prezent.

Acum poate că ar trebui să faceți o scurtă pauză, ca să lăsați imaginile acelea deoparte.

Reveniți și încercați să priviți de la distanță foile de hârtie (pentru asta trebuie să faceți un pas înapoi). Dacă ați ieșit din experiențele punctuale, încercați acum să vedeți imaginea pe care v-o oferă ele reunite (the bigger picture). Observați ce se repetă (de exemplu persoane sau locuri), ce e diferit, dacă există aspecte identice sau doar similare, dacă e ceva mai important decât altceva, dacă există unele experiențe care au acoperit o perioadă mai lungă de timp etc. Observați totul cu atenție. Practic, ăsta e filmul vieții voastre, dacă vreți – încercați să-i înțelegeți mesajul, firul roșu. Vedeți unde v-a adus și de ce.

Pentru mine chestia asta a fost chiar revelatorie. Mi-am dat seama de o sumedenie de lucruri și am descoperit tipare ale propriei mele existențe. De aici, am ajuns să-mi pun apoi o serie de alte întrebări și, cum am zis mai sus, au început să mi se deschidă o serie de uși.  

Astfel de căutări nu se fac, însă, aiurea. Ele necesită angajament clar către acel scop, timp și disciplină, ca orice practică de dezvoltare dealtfel. Și, dragii mei, uneori mi se pare că ne e mai ușor să ne implicăm în felurite alte procese de acest fel, dar nu într-unul care ne privește pe noi înșine. Desigur, e mai ușor întotdeauna să lucrezi asupra altora, ești mai obiectiv și mai detașat, pe când dacă ai de-a face cu tine devine mult mai anevoios procesul J. Și totuși, e până la urmă o chestiune de exercițiu. Doar că obiectul sîntem noi!

Nu doar se compune din momente-cheie, ci viața mai e marcată de alegeri (intră în scenă liberul arbitru J). Alegerile pe care le facem cu privire la noi, la ceea ce vrem să fim, să trăim, să facem, unde vrem să mergem, să existăm, cum... și tot așa. Alegem să intrăm în niște procese care poate ne țin acolo ani de zile, după care vine momentul să alegem altceva – sau putem rămâne acolo, nu trebuie neapărat să se schimbe situația. Totuși, eu cred ca oricât de liniare să zicem că ar fi viețile unora, trebuie să aibă măcar câteva elemente-cheie. Dar încă mă întreb dacă poate exista evoluție și fără schimbare, căci prin însăși esența ei, mie mi se pare că viața înseamnă schimbare. Până și la nivel pur biologic, schimbarea este inerentă ființelor vii și lumii în care trăim (unii spun că până și corpurile noastre se reînnoiesc o dată la 7 ani, la nivel celular).

Mi se spune că e o dovadă de egoism să te gândești prea mult la tine și să te preocupi de tine la modul ăsta – să te concentrezi pe tine, în anumite momente/perioade din existența ta. Eu nu cred asta, desigur, dar poate sînt egoistă și de aia! Ei bine, fiecare își are propriul mod de-a se cunoaște pe sine și de-a fi în lume. Mai este și cunoașterea intuitivă, fără atâtea procese conștiente și structurate.

Și totuși, cunosc oameni care trăiesc foarte liniștiți fără astfel de procese, fără aceste întrebări și preocupări. Le spunem oameni simpli. Ei se ghidează după anumite principii în viață și nu se frământă prea mult să înțeleagă lucruri care poate ne depășesc pe noi, oamenii, sau chiar nu are sens să fie explorate. Sincer, îi apreciez mult pe acești oameni, mai ales pentru încrederea pe care o au în lume și în viață. Dar trebuie să recunoaștem că și ei fac alegeri, așadar își determină într-o oarecare măsură „evoluția”, dar probabil că prea puțin se întreabă cum ar fi fost să fie altfel (ceea ce de multe ori e un lucru foarte benefic!).

De fapt, orice alegem este ceea ce trebuie să se întâmple cu noi în acel moment al vieții noastre. Nu putem alege sihăstria dacă nu sîntem pregătiți pentru asta, pentru că pur și simplu nu ne punem problema (sau și dacă o alegem, nu va funcționa dacă nu e momentul). Pe de altă parte, dacă soarta cuiva e să fie sihastru, chiar dacă el/ea alege mereu altceva, viața va găsi o modalitate să-l/o ducă acolo până la urmă. Nu credeți?

"Daca nu stii incotro te indrepti, nu conteaza pe ce drum o apuci."

Cam atât pentru acum. Ne-om mai auzi J!

Inspirație din nord, via Nicolae Dărămuș

În seara asta am participat, din păcate doar o oră, la lansarea cărții lui Nicolae Dărămuș, Inocenții marii terori, la Oradea. Printre lucrurile amintite de dânsul în mini-conferința pe care a ținut-o, orientată în special pe probleme de mediu din România, a fost unul care mie una mi-a trezit câteva amintiri, fiind oarecum legată de spațiul nordic al Europei...

Acum ceva ani, proaspăt ieșită de pe băncile facultății și deja inițiată într-ale protecției mediului, am "descoperit" un personaj care avea să mă urmărească, se pare, vreme îndelungată: e vorba de filosoful norvegian Arne Næss (1937-2004). Acest om a avut și a făcut ceva deosebit, prin aceea că a trăit în și prin natură, cu experiența muntelui, dând viață unor idei care au conturat un nou curent "filosofic": Deep ecology (ecologia profundă, în traducere exactă).

La vremea aceea (anii 1970), Deep ecology venea să împingă relaționarea omului cu natura în direcția unei înțelegeri mai profunde a universului viu care ne înconjoară, precum și a faptului că omul face parte din acesta, nu este pe un palier superior sau într-un univers paralel.  Orice distrugere a naturii va afecta, așadar, până la urmă și ființa umană... Næss considera că oamenii trebuie să-și re-gândească modurile de viață, sistemele în care trăiesc, bazat pe niște principii ecocentrice, care să mențină în mod real integritatea și diversitatea sistemelor vii (în opoziție cu modelul dezvoltării industriale).

Nu voi insista, căci există multă bibliografie, însă în special în limba engleză. Eu am tradus la un moment dat câteva fragmente dintr-una din cărțile lui, pe care le voi cita mai jos căci sunt o bună sursă de inspirație. Aș vrea doar să subliniez că în România zilei de azi, încă bogată în natură și poate chiar din acest motiv aflată în fața atâtor provocări de mediu, conceptele și principiile ecologiei profunde sunt foarte actuale. Cred că acest "curent" ne poate ajuta să evoluăm (la nivel individual în primă fază) în direcția înțelegerii mediului natural și a acțiunilor noastre pentru protecția mediului. Eu am crezut dintotdeauna în puterea și importanța experimentării naturii, dacă vreți, iar A. Næss este și în acest sens un exemplu, căci și-a trăit o parte din viață într-o căsuță izolată, în pădure. Desigur că fiecare nație își găsește propriile modalități de-a explora lumea, dar dincolo de viața la țară în România, gândiți-vă cât de specială ar putea fi pentru fiecare din noi o retragere pentru câteva zile într-o zonă naturală nepopulată, unde experimentezi în mod direct sălbăticia și ești efectiv parte din natură... Credeți-mă, e ceva care te schimbă și îți schimbă optica asupra vieții.

Pe scurt despre Arne Næss (engleză): http://www.theguardian.com/environment/2009/jan/15/obituary-arne-naess
Aici găsiți cartea scrisă de Rachel Carson, Silent Spring, care a inspirat și ea mișcarea profund ecologică: http://www.science.smith.edu/~jcardell/Courses/EGR100/protect/reading/SilentSpring.pdf
Un alt actor important în peisajul Deep ecology a fost Aldo Leopold, care și el a scris în anii 1900 o serie de cărți importante în domeniul naturii și protecției mediului, recunoscute la nivel internațional. Aici găsiți o întreagă bibliotecă cu lucrări de-ale lui: http://digicoll.library.wisc.edu/cgi/f/findaid/findaid-idx?c=wiarchives;view=reslist;subview=standard;didno=uw-lib-leopoldpapers

Extrase din Livsfilosofi (Filosofia vieții), publicată pentru prima dată în 1998:

Viaţa creatoare în natură

Ceea ce numesc mişcarea profund ecologică se bazează pe o multitudine de sentimente legate de concepţii integratoare filozofice sau religioase. Cei care o sprijină se reunesc într-o mişcare ce vine de-a curmezişul acestei multitudini. Le este comun, de exemplu, faptul că ei cred şi simt că toate fiinţele vii au aceeaşi valoare, adică au o valoare diferită de acea utilitate pe care oamenii trebuie s-o găsească în ele. Iar aceasta se întemeiază, atât logic cât şi sentimental, pe un fundament filozofic şi religios. Lucrul de care avem nevoie este deci o schimbare de sistem, aşa încât raţiunea şi sentimentul să joace în aceeaşi echipă. Prin schimbare de sistem înţeleg o schimbare nu doar a unui sistem tehnologic sau economic, ci o schimbare care să atingă toate aspectele importante ale societăţilor industriale. Promotorii unei asemenea schimbări pot fi creştini sau anticreştini sau agnostici – pot să-l aibă ca sursă de inspiraţie pe Spinoza sau, dimpotrivă, să-l considere îngrozitor. Pe această planetă a noastră se fac multe judecăţi de valoare şi, din fericire, nici unele nu cad de acord. Acest lucru va indica direcţia gândirii noastre şi a vieţii noastre sentimentale.

            A merge adânc înseamnă a ajunge la premisele care stau la baza a ceea ce noi preţuim în viaţă. Călătoria raţională către un anume punct se bazează pe alegerea unor valori care sunt motivate întotdeauna de sentimente imediate. Si aici se presupune că toţi văd şi simt şansa de-a schimba cursul lumii şi posibilităţile fiecăruia de-a contribui. Gandhi a crezut cu tărie în imensitatea omului simplu, indiferent de statutul său social, şi la fel de mult a crezut şi în posibilitatea de a-i trezi pe aceşti oameni, îndemnându-i spre acţiune. Această posibilitate a necesitat multă încredere. Gandhi a căutat această încredere în viaţa simplă, alături de oamenii săraci.

...

Nu doar concepţia noastră despre alţi oameni arată care sunt valorile noastre majore şi priorităţile pe care le avem în viaţă. Este ilustrativă şi relaţia pe care o avem cu toate celelalte fiinţe vii. Cred că ceea ce leagă toate lucrurile vii este mult mai important decât ceea ce le desparte. Voi încerca să ilustrez felul in care sentimentele pe care le avem faţă de anumite locuri sau faţă de alte fiinţe pot să ne dezvolte ca oameni. Putem învăţa să ne vedem pe noi înşine ca pe ceva mai mult decât un ego.

De la Rosia Montana la Romania

Mai multi prieteni au scris despre Rosia Montana ca fiind un simbol si o prima "batalie" pentru re-castigarea Romaniei de catre romani. Si sint de acord cu ei, deoarece posibila aprobare a acestui proiect de exploatare frizeaza inconstienta. Mai mult, cu situatia de fata (ma refer la faptul ca s-a ajuns sa se propuna o Lege pentru exploatarea de la Rosia Montana) s-a depasit limita tolerantei poporului roman fata de prostitutia autoritatilor noastre publice si fata de ceea ce putem lasa aceste autoritati sa NE faca...

Nu trebuie sa cititi decat prima pagina din Expunerea de motive a proiectului de lege ca sa intelegeti care este abordarea guvernului fata de dezvoltarea Romaniei... Am mai vazut asemenea exprimari in diverse "strategii de dezvoltare locala", unde primariile (ca si guvernul, asadar) "paseaza" responsabilitatea dezvoltarii economice investitorilor straini - singurii, se pare, capabili de-a relansa economia romaneasca. Ca noi, titularii, am falimentat-o si o facem in continuare (lovind in mai toate initiativele economice autohtone, mici sau mari) prin bunele masuri de guvernare, asta nu se mai spune nicaieri, evident... Ca il faultam pe micul intreprinzator si nu ajutam IMM-urile sa reziste, dar inchidem ochii la uriasele impozite datorate de firme mari Statului, nici asta nu se spune. Etc. etc. Asa ca, pe scurt, haideti sa ne vindem cu totul acestor investitori, cu mic cu mare, ca doar ei ne mai pot salva. Hai sa le dam lor tot terenul agricol din zonele metropolitane, ca sa facem mari "parcuri industriale" unde vin firme straine si creeaza locuri de munca pentru cativa ani, iar noi, locuitorii oraselor respective, ne hranim cu grane, legume si fructe din import (ca pe langa noi nu se mai cultiva destule, de vreme ce am concesionat terenurile cu potential, ca doar era prea dificil sa ne organizam ca sa le cultivam spre folosul si bunastarea noastra...). Si asa, incet-incet, "corporatia face legislatia", caci ia uitati ce ne spun cei care ne conduc:
 
"Una dintre parghiile cele mai eficiente pentru imbunatatirea si sporirea atractivitatii mediului de afaceri romanesc este adoptarea unor masuri legislative, respectiv corelarea dispozitiilor existente, astfel incat sa se creeze un cadru legislativ favorabil, pentru a incuraja implementarea acelor proiecte care au capacitatea de-a dezvolta si moderniza infrastructura economica a Romaniei si de-a crea noi locuri de munca."

Eu una m-am convins: acest guvern (ca si cele de pana acum din '89 incoace) nu este capabil sa vina cu propuneri concrete si proiecte proprii de dezvoltare pentru tara asta. Sintem, dragi concetateni, "pe cont propriu", cum s-ar zice - sau, ca sa ne impulsionam putin, vremurile ne cheama din nou sa ridicam Romania "prin noi insine". Adica sa ne cream noi propriile locuri de munca si propria economie, asa cum consideram noi de cuviinta. Noi, adica cetatenii acestei tari care mai au o farama de constiinta, de spirit (romanesc) si de respect de sine. Si cred ca manifestatiile de strada pentru Rosia Montana sunt un prim pas in directia asta. Asa ca, daca va pasa, veniti cu noi in strada si la actiunile de organziare!! Viitorul se face acum - incet, dar sigur si durabil!

Det er ikke sant (Nu e adevărat)

Mi-am amintit azi (nu întâmplător) de un cântec și totodată o poezie norvegiană care reflectă foarte bine ceea ce vedem în lumea noastră și ceea ce cu siguranță au văzut și cei dinaintea noastră în lumea lor... Aceeași lume de fapt, extraordinară, animalică, simplă, durearoasă, complexă și cum mai vreți voi.

Acum ceva vreme exista o ilustrare superbă a acestui cântec pe Youtube, dar văd că a dispărut. Puteți asculta o parte din cântec online, dar puțin... (click aici). Eu am tradus textul căci mi-a plăcut foarte mult.

Nu e adevărat

Că sîntem ca animalele care urlă la alte animale cu piei de altă culoare decât ale noastre.

Nu e adevărat că ne izbim de umbrele de pe pereţi pentru că ne e frică de umbre străine, pentru că tuturor animalelor le e frică de umbre.

Nu e adevărat că ne furişăm la vânătoare ca pisicile, reuşim să ne lăsăm provocaţi de culori şi sunete bruşte, că dormim în nelinişte şi ne trezim cu gura deschisă, că reacționăm la mirosuri necunoscute ca oameni dezlănţuiţi ce sîntem, împotriva copiilor altor mame.

Nu e adevărat că sîntem conduşi animalic, orbește, de frici şi instincte, că ne înstrăinează demonii din noi, că sîntem ca lupii care vânează în haite, că trebuie să urlăm și noi când urlă haita pentru că nu putem altceva pentru că sîntem animale. Nu este adevarat.

Nu e adevarat că sîntem conduși de frica de tot ce e necunoscut, că nu e rautate, e frică, pentru că sîntem animale și ardem cărți pe rug și strigăm în cor cu gurile roșii larg deschise către străinii palizi și speriați și scriem ciudățenii cu vopsea neagră în stațiile de metrou și ne facem datoria cu fețe albe, impenetrabile și ascultăm ordinele și facem noi înşine sacrificii şi ne ducem victimele în camioane și le adunăm in stații de Poliție, săli de sport și celule sau că alergăm în turme pe străzi cu făclii și pietre și spargem geamurile magazinelor deținute de evrei EVREI EVREI EVREI, pentru că sîntem conduși de instincte – chiar mai vechi decât noi, instincte care ne conduc pentru că aşa sîntem noi, animale care urlă speriate în turmă.

Nu e adevărat, noi nu sîntem furnici sau lupi, sîntem oameni,

care îşi șoptesc cuvinte de ocară unii altora și se caută reciproc și se alintă în întuneric.

Lupii urlă pe străzi.  Apoi stau printre cioburi și strigă: “Voi sinteti ca noi. Sîntem lupi.” Dar nu e adevărat.

***

Det er ikke sant

Det er ikke sant 
at vi er som dyr 
som hyler mot dyr med pels i andre gråtoner enn vår egen. 
det er ikke sant 
at vi knurrer mot skygger på huleveggen 
fordi vi er redde for fremmede skygger 
for alle dyr er redde for skygger 
det er ikke sant at vi sniker oss fram, på vakt, som katter 
klare til å slå til mot plutselige farer og lyder 
at vi sover på sprang og våkner med åpne kjefter 
at vi glefser mot ukjente lukter 
at menneskemødre hveser mot andre mødres barn 
det er ikke sant at vi ledes som rovdyr, blindt, av drifter og redsler 
at vi drives fram av demoner inne i oss, at vi er som ulver som jager i flokk 
at vi må hyle når flokken hyler, at vi kan ikke annet for vi er dyr 
det er ikke sant 
det er ikke sant at vi ledes av redsel for alt som er ukjent - at det er ikke ondskap - 
det er redsel - for vi er dyr 
og brenner bøker på bål og skriker i kor med røde, gapende munner 
mot bleke, skremte fremmede 
og skriver PAKIS med svart maling på T-banestasjonene 
og gjør vår plikt med hvite, lukkede ansikter og følger ordre og henter skjelvende ofre 
og kjører dem vekk i lastebiler og samler dem på politistasjoner 
og i idrettshaller og kjellere eller at vi løper i flokk med fakler og stein 
gjennom gatene 
og knuser vinduer i butikker som eies av jøder JØDE JØDE JØDE 
fordi vi er ledet av drifter - eldre enn oss selv 
drifter som driver oss for sånn er vi 
hylende, redde dyr i flokk 
det er ikke sant. Vi er ikke maur eller ulver. Vi er folk. 
Vi vil hviske hete ord til hverandre 
og lete etter hverandre og kjærtegne hverandre i mørket. 
Ulvene hyler i gatene 
etterpå står de i glass-skårene og skriker: 
DERE ER SOM OSS. VI ER ULVER. 
Men 
det er ikke sant. 

(Odd Børretzen)

Uniti salvam Rosia Montana: in sfarsit am de ce sa fiu mandra de tara mea!!

Mii de cetateni romani, in special tineri, protesteaza de 8 zile in toata Romania impotriva proiectului de exploatare cu cianuri de la Rosia Montana. Totul se intampla frumos, de-a dreptul fantastic, e ca si cand nu am fi in Romania - dar suntem si in sfarsit ma simt bine!! In sfarsit, dupa 10 ani de proteste si activism de mediu, simt ca nu fac parte dintr-o "clasa" a ONG-urilor de mediu care se lupta, chipurile, cu morile de vant, incercand sa atraga in rezolvarea problemelor cetateni dezinteresati. In sfarsit vad la televizor (in special la Nasul TV) si aud tineri inteligenti, capabili si onesti vorbind despre ce inseamna Rosia Montana pentru Romania si cum vad ei situatia in care ne aflam; si rezonez cu ei.

Astazi, in intreaga Romanie, cetatenii au iesit in strada ca sa-si spuna parerea in mod pasnic fata de un act de coruptie si tradare majora, prin care guvernul Ponta incearca sa ne vanda pe bani marunti. In ultimii 15 ani de zile diversi politicieni care s-au perindat pe la puterea tarii s-au eschivat de la luarea unei decizii, sperand ca vor incasa, fiecare, sume frumusele de la compania Gold Corporation, initiatoarea acestui proiect de exploatare. Au reusit, dar iata ca a venit momentul sa se opreasca spagile si sa se decida odata soarta Rosiei Montane. In mod perfid - asa cum lucreaza si compania dealtfel, ca doar cine se aseamana se-aduna - domnul Ponta si colegii sai de pe la ministere s-au coalizat cu Gold Corporation si practic i-au ajutat pe acestia din urma sa realizeze un "nou proiect", pe care sperau sa-l treaca de toate avizele si aprobarile necesare. Ei bine, NU VOR REUSI si se vede ca raspunderea acestui proiect oribil este prea mare pentru ca cineva singur de la conducerea acestei tari sa si-o asume! Adica ministrul mediului (Rovana Plumb) nu vrea sa dea aviz favorabil proiectului pana cand acesta nu e discutat in Parlament, cand ar trebui sa fie invers? Ce specialisti are Ministerul Mediului daca nu sunt in stare sa ofere o evaluare competenta parlamentarilor, care nu sunt specialisti??

Vorba cuiva de la stiri: daca urmarim luarea de pozitie a politicienilor in ultimii ani, vedem ca atunci cand sunt in opozitie, partidele se impotrivesc proiectului de la Rosia Montana, iar cand ajung la putere incep dintr-o data sa-l sustina. 

De ce Romania este gata sa accepte conditiile absolut dezavantajoase impuse de diverse companii straine, renuntand totodata la bunurile ei cele mai de pret? Cum putem sa ne injosim in asa hal? Ce le vom spune copiilor si nepotilor nostri? Ca am votat niste politicieni sa ne conduca si le-am dat increderea noastra ca sa distruga si ce a mai ramas din tara asta? Ca apoi am stat si ne-am uitat fara sa facem nimic la cum dispare totul din mainile si din fata noastra? Oameni buni, eu una nu-mi asum asa ceva. Nu-mi asum sa le creez copiilor mei un viitor colonial, nu vreau sa fie sclavii nimanui doar pentru ca eu nu am avut curajul sa tin piept unor forte perfide care nu stiu decat sa cumpere suflete si sa urmareasca interese personale.

Cazul Rosia Montana e un simbol, este exemplul concret al esecului statului roman in a-si gestiona valorile, mostenirea (istorica, de mediu etc.) si cea mai buna dovada a lipsei coloanei vertebrale a statului ca institutie, in ansamblul sau. "Brazii se frang, dar nu se-ndoaie", zice o vorba a noastra, pe care acesti oameni de factura indoielnica nu vor putea niciodata s-o inteleaga. Ei nici macar nu au esenta de brad, dar din pacate ne reprezinta padurile, si iata ce stiu sa faca cu tot ce avem: sa vanda pe aproape nimic. Pe cat imi e de mare dezamagirea fata de clasa politica din Romania si fata de institutiile statului, pe atat sunt de mandra de toti cei care militeaza, seara de seara, de mai mult de o saptamana deja, pentru adevar, principialitate si dreptate. Pentru convingerea ca Romania merita si poate avea un viitor mai bun, "prin noi insine" si nu punandu-ne pe tava oricui se gaseste sa cumpere cativa politruci care prin mecanismul unui sistem nefunctional au ajuns sa aiba putere - sau sa creada ca o au. De fapt, puterea e in maine noastre, oameni buni! 

Haideti sa ne recastigam respectul de sine si sa punem piciorul in prag! Acum ori niciodata, Romania trezeste-te! Nu sintem bataia de joc a nimanui! Noi, tinerii acestei tari vrem justitie, responsabilitate, un mediu curat, dreptul la identitate si cultura, vrem sa fim ascultati si respectati. Nu ne vom lasa redusi la tacere nici macar de Po(a)nta de guvern care e la putere acum, vom iesi in strada in continuare si vom vorbi! Daca e nevoie, vom merge la Rosia Montana sau unde trebuie ca sa vorbim direct cu cine trebuie, nu prin mass media in majoritate cumparata. Romania nu are nevoie de tradatori de tara, am avut destui in istorie si ne-a ajuns cat rau au facut. 

Felicitari tuturor protestatarilor si un MARE MULTUMESC!

Noapte buna si sa ne vedem cu bine in curand!

Inca o destinatie turistica in picaj... Romania, I love you!

"Băile Herculane este una dintre cele mai vechi staţiuni balneare din lume. Eficienţa terapeutică a izvoarelor termominerale din staţiune a fost cunoscută şi utilizată de către romani încă din cele mai vechi timpuri, prima menţiune epigrafică datând din anul 153 d. Ch.
...
Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, tabule votive, ridicate ca semne de mulţumire aduse zeilor pentru vindecare, în special lui Hercule, protectorul staţiunii, considerat de ei cel mai popular erou al antichităţii. Din perioada austriacă datează edificiile din centru istoric al staţiunii, ce poartă amprenta unui stil baroc austriac impresionant: Pavilionul 1811 (Direcţiunea Băilor, 1811), Hotelul Apollo (Pavilionul 4-Hotel Francisc, 1824 şi Pavilionul 3- Hotel Teresiana, 1853), Hotel Ferdinand (Hotel Ferdinand, 1838), Cazinoul (1864), Hotel Decebal (Hotel Franz Iosif, 1865), Hotel Traian (Hotel Rudolf, 1871), Pavilionul 6 (1906)." (www.herculaneturism.ro)

  

Anul acesta, Baile Herculane implineste varsta de 1860 de ani.
Sa le multumim stramosilor nostri pentru inca o mostenire fara pereche pe care ne-au lasat-o, sa-i multumim si celui de sus pentru taramurile binecuvantate pe care le gasim in Romania, ca atat ne-a mai ramas. Inca o data, ne dovedim incapabili nu numai de-a duce mai departe istoria acestor locuri, ci in primul rand de-a o pastra. 

   

Azi, a vizita faimoasa statiune turistica Herculane este o mare provocare, caci nu-i sigur ca vei dori sa revii. Pentru mine a fost o mare dezamagire. Amintirile din copilaria mea timpurie, cand am fost pentru prima data aici, sunt irelevante (eram prea mica), dar imi confirma altii si pana la urma degradarea se vede cu ochiul liber. Si nu e doar asta, ci in primul rand faptul ca nu stim sa respectam chestiunile elementare: ordinea, curatenia, linistea. In "centrul nou" al statiunii, soseaua aproape ca nu se mai vede de tarabe, terase si tomberoane de gunoi, pe trotuare e ca la piata, tot felul de muzici rasuna la maxim peste tot, hoteluri de sute de locuri nu au parcari si masinile au ocupat trotuarele...

In centrul istoric, totul e pustiu. Rarissime cladiri populate, folosite... Un proiect finantat de Programul Operational Regional incearca timid sa recupereze ceva din timpul pierdut... Vreo doua cladiri sunt in curs de renovare (Vila Elisabeta are buget chiar de la Ministerul Culturii, daca va vine sa credeti), dar e greu sa alegi ce sa reabilitezi cand ai bani putini (sau alte prioritati). Nici macar fantana arteziana de la Statuia lui Hercule nu mai functioneaza. Ma intreb cand o sa dispara statuia...

Am vazut un singur panou despre Parcul National Domogled-Valea Cernei, cu foarte putine informatii relevante despre bogatiile naturale ale zonei, cam eclipsate de constructiile "comuniste"... A, si un panou mai vechi despre pinul negru de Banat. Cu greu gasesti vederi (care prezinta in general hotelurile din perioada comunista) si exista o singura harta cu zona, la 1o ron. Nici un pliant de promovare turistica, nimic... Mai greu afli ce poti sa faci, unde poti sa mergi si mai ales ce implica diferite excursii - si nici site-ul parcului nu va va ajuta foarte mult. Iar cand ajungi acolo, de cele mai multe ori esti dezamagit, pt ca domneste mizeria si dezordinea, ca aproape peste tot in tarisoara noastra. Am parcurs pe jos vechiul drum roman, care a fost reabilitat (har Domnului!!) printr-un proiect transfrontalier. Pacat ca pe el circula si masini, iar portiunile cu diferite atractii turistice au devenit parcari (a propos de asta, nu pare sa existe nici o regula aici privind parcarile). 

Cat despre valoarea balneara a statiunii, ea este de necontestat, iar romanii, inventivi ca de obicei, au reusit s-o "adapteze" fiecarei clase sociale: cine are bani face tratamente si proceduri pe la diverse hoteluri, cine nu, se scalda direct pe la izvoare, intr-un fel de bazine improvizate ad hoc, printre felurile deseuri colorate... Evident, si cu cazarea functioneaza la fel: daca nu-ti permiti sa stai la hotel, poti campa pe undeva, chiar si pe langa drum (din pacate nu am reusit sa pozez asta in trecere) - sau poti sa dormi in masina, rulota etc. Nu am cuvinte sa descriu peisajul din zona izvoarelor termale de aici si nici nu vreau sa jignesc pe nimeni, ca pana la urma si eu sint romanca, dar... oameni buni, chiar e prea de tot!!! Cu greu mi-as fi putut imagina asa ceva. Sa nu mai vorbim de faimoasele stranduri de la 7 izvoare, unde sincera sa fiu, e suficient sa trebuiasca sa vezi inghesuiala si campingurile improvizate de afara ca sa nu mai vrei sa intri. Oricum nu prea ai ce castiga, Felixul e lux fata de ceea ce se numeste aici "strand". Acuma inteleg mai bine diferentele nord-sud, est-vest, polaritatea este clara! La fel si influentele din afara (ce bine ca locuiesc mai aproape de granita cu Ungaria, pana la urma!)... Pana la urma, concluzionez din nou (desi nu-mi place sa generalizez) ca ne meritam soarta: daca atata putem si atata vrem, asa sa traim! Doar ca mai sint printre noi si din aceia care vor mai mult, mai bine, mai frumos... si pentru asta trebuie sa plece. Se pare ca devine tot mai simplu...

Nu stiu ce e mai trist: ca avem valori de felul celor de la Herculane si nu stim sa le pastram macar (ce sa mai vorbim de-a le dezvolta, valorifica etc.) sau ca starea de fapt (pe care dealtfel o vedem in atatea locuri din Romania si in atatea situatii!!) indica un caracter deplorabil al locuitorilor acestei tarisoare numita Romania, "de la vladica la opinca"... Nu vreau sa spun ca e de vina primarul, ca sunt de vina turistii, nu-mi place sa gasesc vinovati. Asta nu ajuta la nimic. Vreau sa spun ca IMI PARE RAU sa vad cum nu se face nimic de catre nimeni, sau in orice caz, aproape nimic. Ma gandesc la milioanele de Euro din fondurile structurale, de exemplu, care stau necheltuite cand aici (si nu numai aici!!) banii aceia si-ar gasi foarte bine un rost! Ma gandesc la cat suntem de departe de normalitate cand promovam tot felul de pensiuni minunate ele insele, dar inconjurate de mizerie, dezordine si dezinteres. Ce bun daca pensiunea e situata pe malul Cernei, daca pe apa vin gunoaie si langa pensiune locuieste o familie saraca, ce-si varsa deseurile din casa direct pe mal?

Oameni buni, NU AJUNGE sa promovezi o destinatie turistica sau un anumit serviciu din cadrul ei, daca acel loc, in ansamblul lui, arata jalnic! Azi am vazut doua autocare de turisti din Ungaria care au venit la unul din putinele hoteluri functionale in prezent din centrul istoric al statiunii. Oamenii aceia cu ce impresie o sa plece de aici? Nu stiu voi cum sunteti, dar eu una nu ma pot bucura de nimic cand vad in jurul meu atata decadere. Nu-mi pica bine nici baia, nici natura, nici mancarea (care, a propos, este la fel de uniforma si insipida in majoritatea restaurantelor din faimoasele noastre zone turistice)... Si imi vine sa intru in pamant, ca romanca, atunci cand dau ochii cu turistii straini, atrasi de faima locului. Ma gandesc la cat de vrednici au fost altii, dinaintea noastra, la cum si-a lasat (aproape) fiecare generatie amprenta asupra acestui loc si ma intreb noi ce vom lasa... Cum vom face noi acest loc mai bun, mai frumos, mai valoros pentru urmasii nostri? Nici cum. Nu vreau sa par patetica, dar chiar: nu vi se pare trist ca nu am putut si nu putem nici macar sa pastram, cu atat mai putin sa aducem o plus valoare mostenirilor pe care le-am primit? 
Un localnic imi povestea cum cei care au preluat - nu dam nume - unele din aceste cladiri importante (monumente istorice protejate la nivel national, dealtfel) au dezmembrat, inchis, distrus, vandut si cine stie cate au mai facut cu ele. 

(vechile bai romane "incorporate cu stil" in hotelul Roman...)

Oradea, Rosia Montana, Anina, Herculane, Bucuresti etc. etc. etc. Locuri care au scris istoria Romaniei si pe care le pierdem pe zi ce trece. Asa cum, demult, ne-am pierdut si pe noi in mare parte. Si nu stiu zau cand ne vom regasi...

  

http://www.historia.ro/galerii-foto/dezastrul-baile-herculane

http://www.informatiadeseverin.ro/ids2/index.php/reportaj/8124-bile-herculane-staiunea-ce-renate-din-propria-cenu.html

Egalitate de (ne)sanse

Am inteles! Sau cred, cel putin, ca am inteles… Traim vremuri tulburi, e adevarat, asa de tulburi ca ne tulbura si propria identitate, inclusiv aspectul de gen. Rolurile de gen sint deja demult « depasite », ar zice unii, dar eu abia acum, de curand, am inteles in ce fel. Si nu prea e asa cum s-ar crede la o prima vedere : ca femeia nu mai trebuie sa fie casnica si gospodina perfecta (acesta nu mai e scopul ei in viata si rostul ei in lumea asta ...tulbure).

Dar oare de ce peste tot unde se vorbeste despre emanciparea femeii, egalitate de drepturi si de sanse, « gender mainstreaming » etc., rolul barbatului este absolut ignorat ? De ce vorbim numai despre ce ar mai trebui sa faca si cum sa mai fie femeia, nu si barbatul ???

Caci oare schimbarea unora nu-i afecteaza puternic si pe ceilalti ? BA DA, evident ca da ! Pai si atunci de ce nu punem cartile pe masa odata ?

Normal ca daca femeia nu mai e exclusiv casnica, treburile ce tin de casa pe care ea nu mai poate sa le faca (deoarece, de exemplu, merge la serviciu tot 8-10-12 ore pe zi ca si barbatul) raman nefacute. Sau credeti ca barbatul, partenerul ei, le va face in locul ei ? Cand ? Si de unde va sti cum, daca mamica nu l-a invatat acum vreo 30-40 de ani, cand baietii inca erau crescuti ca sa primeasca totul pe tava acasa ? Va spun eu, cazurile in care barbatul va prelua o parte din sarcini sunt rare, poate chiar rarisime, poate chiar exceptiile de la regula... Cam putine « gospodarii » am vazut in care imparteala muncii si a responsabilitatilor legate de casa sa se faca in mod egal, ca si sansele si drepturile. O sa ziceti ca asta tine de fiecare cuplu, de intelegerea dintre ei etc, dar eu cred ca e o chestiune mult mai larga...  (sa va dau un exemplu : care femeie o sa lase barbatul sa intinda hainele cand va vedea ca modul lui de-a le intinde le face sa trebuiasca mai apoi calcate de cineva-care nu va fi el... ?? E cam greu sa te abtii si sa-l ajuti sa invete, nu ? Iar pt el la fel, e cam greu sa inteleaga cum ar trebui sa faca si sa si accepte « critica constructiva »...)

Stati sa vedeti cand cuplul mai are si copii !

Veti spune, iar, ca « voi ati vrut-o, voi ati vrut emancipare, voi ati cerut sa mergeti la serviciu si sa fiti egale cu barbatii ». Da, asa este, dar « noi » nu am cerut ca restul treburilor, cele de acasa, sa ne ramana tot noua in sarcina ! Nu am cerut ca tot noi sa ne ocupam in continuare cel mai mult de copii pana la varste avansate si nu am cerut nici ca serviciul nostru sa fie, uneori, mai prost platit decat al barbatilor. Dar mai mult, nu cred ca noi sintem « vinovate » (prin prisma emanciparii, cum s-ar zice) pentru faptul ca barbatii nu mai stiu cam care le e rostul  si cum sa actioneze in aceste circumstante.

Ce-i drept, era mai simplu inainte, cand rolul fiecaruia era clar, bine delimitat, ca o fisa postului : barbatul vaneaza si lupta, femeia gateste si spala – sau, ma rog, versiunea moderna : barbatul aduce bani in casa, femeia ii cheltuieste... (lucru pe care-l plateste scump, cu timp mult dedicat cumparaturilor, timp petrecut apoi in bucatarie, timp si efort pentru curatenie etc.).

Acum, cu emanciparea asta, totul a devenit foarte confuz, caci rolurile nu mai sint bine delimitate : fiecare poate face de toate ! Daca vrea, femeia poate castiga mai mult decat barbatul si poate fi cea care aduce banii in casa. Daca vrea, barbatul poate fi casnic si poate avea grija de copii (ma rog, fara sa alapteze J). Iata ca avem libertatea de-a alege cum sa fim si ce sa facem, dar se pare ca aceasta libertate aduce cu sine, vorba francezului, « l’embarras du choix », adica alegerile se fac GREU ! Mai ales in societatile in care inca ne mai domina vechile roluri de gen si vechile obiceiuri despre care va spuneam mai inainte. Cei care cititi aceste randuri si sinteti barbati, recunoasteti chiar si numai pt voi ca v-ar fi greu sa acceptati statutul de « casnici », ce-ar zice lumea ?? Ce-ar zice in primul rand familia, parintii vostri, de exemplu ? Rusinos lucru ar fi, nu ? Iar pentru multe femei, adesea e de asemenea ciudat (si unele evita acest lucru) sa-si puna barbatii in situatia de-a fi cei care castiga mai putin decat ele, de exemplu.

Ei bine, dragelor si dragilor, ASTA ESTE ! E lumea noastra, noi am creat-o impreuna si noi trebuie sa ne descurcam prin hatisurile ei. Nu intotdeauna lucrurile ies asa cum ti-ai imaginat, caci vorbim despre un ansamblu de factori si forte pe care nu le putem controla si ale caror efecte pot fi uneori neasteptate.

Eu una nu mai cred in notiunea de rusine si nici in obligatiile sociale ; apreciez, pe de alta parte, libertatea de-a alege cum vrei sa fii si sa traiesti. Mi-ar place sa vad in jurul meu mai multa lume care are curajul sa iasa din cutume si din rolurile dictate de altii acum nu stiu cati ani si sa fie propria lor persoana, sa se manifeste liber si sa fie, in acelasi timp, sensibili la nevoile partenerilor lor. Ma bucur sa pot castiga mai mult decat partenerul meu uneori, dar ma simt la fel de bine sa ma sustina el financiar daca eu nu am de lucru sau daca vreau sa iau o pauza. Ma bucur sa gatim impreuna, dar si sa montam mobila sau sa intindem haine impreuna.

Uite ce zice si Gary Chapman in 1992 in faimoasa carte despre limbajele iubirii: "Datorita schimbarilor in plan social din ultimii treizeci de ani, nu mai exista un rol bine determinat al barbatului si al femeii in societatea actuala."

Sa fim seriosi, nu cred ca aceasta « emancipare » a femeii este problema. E usor sa creezi vinovati... Cred ca depinde numai de noi si de libertatea noastra interioara sa ne alegem rolurile si sa fim impacati cu alegerile noastre, respectiv cu ceea ce facem datorita lor. Problematica este o atitudine de superioritate, de lipsa de respect fata de celalalt ; problematic este orgoliul si dorinta de-a fi un tipar, nu o persoana autentica.

Imi pare rau sa vad atatia barbati dezorientati, care nu-si gasesc locul in lume, si atatea femei dezamagite rand pe rand de partenerii lor din aceasta cauza. Regret ca uneori, pentru ca o familie sa existe sau sa supravietuiasca, femeia trebuie sa redevina conform normelor din trecut, deoarece asta e singura modalitate de-a face barbatul sa-si pastreze increderea in sine si sa nu se piarda pe el. Atunci ajung sa ma intreb : unde este de fapt egalitatea de sanse? In aceea ca nu ne dam unii altora nici o sansa sa fim noi insine ? 

In aceasta privinta, din pacate, se pare ca sintem egali.

Pe Dunare...

Am fost invitati sa petrecem Pastile la Dubova anul asta, ceea ce pentru mine a fost in primul rand o mare sansa de-a mai pleca de-acasa, de-a vedea alte locuri, de-a iesi putin din rutina, lucru extrem de important in acest moment.

Dubova e o localitate pe malul Dunarii, situata exact intre Cazanele Mici si Cazanele Mari ale Dunarii, intr-un loc foarte pitoresc si reprezentativ pentru asezarile din aceasta zona, zic eu. Ne aflam intr-un loc dominat de puterea apei, lucru pe care il simt din plin, insa poate nu voi reusi dupa aceasta calatorie sa realizez ce inseamna asta cu adevarat, caci experienta mea e oarecum limitata de data asta, din mai multe cauze. Dar nu asta conteaza, ci faptul ca pot incepe sa patrund putin din spiritul locului, iar asta pentru mine inseamna doar ca va trebui sa mai vin aici !

Vedere spre Cazanele Mari, dimineata devreme

Cand am fost in Delta Dunarii pentru prima (si ultima..., deocamdata) data am avut norocul sa innoptam intr-o gospodarie relativ traditionala de pescari, undeva pe un canal adiacent. Scurta noastra vizita mi-a lasat atunci o impresie puternica despre ce poate sa insemne Delta, dar si pe ea mai trebuie s-o explorez mult ca s-o inteleg mai bine. Totusi, imi dau seama acum ce diferit e sa fii intr-un loc ca Delta, care reprezinta capatul drumului apei, fata de un loc ca malul Dunarii, de unde ii vezi efectiv traseul si pe unde apa trece, nu se opreste. Si fiecare astfel de loc e diferit pe cursul unui rau ! Ne imaginam cum ar fi sa facem o croaziera pe Dunare, sa calatorim pe un vas mai multe zile si sa trecem prin mai multe tari, sa vedem cat de diferit e raul pe parcursul lor si cum si-au lasat amprenta asupra lui atat natura, cat si oamenii locului. Mi se pare fascinant sa poti face asta la un moment dat in viata, asa cum ma fascineaza ideea de-a vizita diferite continente, deoarece stiu ca ambele sint experiente transformatoare. Cred foarte mult ca o calatorie pe apa te face sa treci intr-un alt univers, sa cunosti lumea altfel – lucru care la randul lui este diferit daca navighezi pe un rau sau pe mare/ocean !

 Intrarea in pestera Ponicova (de pe Dunare)

Azi am facut o scurta croaziera pe apa si am vizitat Cazanele Mari. Atunci am inteles cat de diferita e perspectiva asupra malurilor daca le vezi din mijlocul raului ! Probabil ca experienta ar fi si mai interesanta daca ai merge intr-o barca fara motor (sau motorul ar fi oprit o vreme), sa zicem intr-o dimineata devreme, si ai sta pur si simplu pe apa sa asculti... sa plutesti unde te duce ea si sa-i simti forta de apa curgatoare.

Ce m-a uimit in primul rand cand am ajuns aici a fost linistea pe care am simtit-o, mai bine zis lipsa oricarui zgomot, adesea chiar si a clipocitului apei. M-a mirat acest lucru, caci ma asteptam sa aud miscarile apei, dar iata ca e altfel ! Dunarea pare sa curga foarte linistit si fiind atat de mare, de lata, nici nu ai senzatia ca ar curge. Plus ca noi sintem intr-o casa aflata la inceputul golfului Dubovei, ceea ce probabil accentueaza senzatia asta ca apa sta. La fel am simtit si cand am fost in golful Mraconia (poza de mai jos), unde totul era asa de linistit ca si cand am fi fost pe malul unui lac de munte.

Dar locurile astea nu stau doar sub semnul apei, ci si al unei istorii complexe, multiculturale daca vreti, o istorie milenara... Aici sintem pe granita dintre doua state si pe fosta granita a taramurilor dacice cucerite de romani. Imi plac toponimele (Eselnita, Mraconia, Ponicova, ...) si rezonanta lor la fel de incarcata de semnificatii istorice ca insasi realitatea acestor locuri, pe care inevitabil o sesizezi daca stai mai mult timp aici.

Stanca, apa, liliac si mojdrean, peisaje superbe, peste ! Cateva cuvinte-cheie despre zona asta, plus calcar, primavara si pasari, vapoare, serpi, laleaua de Cazane... Iar in Orsova exista club de caiac-canoe, asa cum la noi exista cluburi de munte ! Din pacate am interactionat putin cu localnicii, deci nu pot povesti nimic despre capitolul "oameni", dar locurile au fost impresionante si foarte relaxante. Urmatorul pas cred ca e sa calatorim cu ceva - om vedea noi ce... - de-a lungul Dunarii, trebuie sa fie magnific sentimentul! Abia astept!! 

 Vedere de pe Ciucaru Mare (intre romani si sarbi)