vineri, 18 septembrie 2009

Întoarcerea acasă...

„Dacă n-ar avea orizont, dacă n-ar avea înălţime,
Ce-ar însemna, ce-ar fi viaţa mea?”


La un moment dat a venit şi ziua de 7 iunie 2009, adică finalul timpului meu în Africa. Jurnalul meu insistă pe întrebări de genul: Să mai rămân? De ce m-aş întoarce? Ce voi face în România? (nu că n-ar fi destule de făcut, însă simţeam atunci, extrem de puternic, că nu mai pot face mare lucru, din cauza sistemului în care sîntem obligaţi să lucrăm şi din cauza multiplelor bariere...)

Am plecat cu greu din Cape Town, am plecat cu lacrimi în ochi şi cu tristeţe în suflet. Ştiam exact şi de ce. M-am despărţit plângând de lumea de la CDRA şi de familia Davidoff-Kaplan. Singura soluţie a fost să mă gândesc şi să promit că voi reveni, cât de curând, pentru a continua ceea ce destinul meu îmi spune că abia am început în Africa de Sud. Nu ştiu când şi cum se va întâmpla acest lucru, dar într-un fel am siguranţa că se va întâmpla – or, asta e important.

Drumul spre casă (aproape 2 zile) a fost mai scurt decât aş fi vrut şi decât am experimentat vreodată. Mi s-a părut chiar mai scurt decât unele drumuri Bucureşti – Oradea pe care le-am făcut în ultimul an... şi asta, desigur, pentru că ceva din mine vroia să mai rămână acolo. Trecerea în sine (de la Africa de Sud la Europa şi România, de la un anotimp la altul, de la o emisferă la alta, de la limba engleză la română) a fost foarte bruscă şi şocul s-a resimţit timp de vreo 3 luni bune. Dacă am avut nevoie de 3 luni ca să mă integrez în societatea sud-africană şi să scap de dorul de casă, mi-au trebuit, la fel, alte 3 luni să revin „acasă”, mai ales că înainte de Oradea trăisem în Bucureşti aproape un an. A reveni în Oradea după Bucureşti şi apoi Africa a fost în sine un şoc... Nu aş fi crezut niciodată! Cât timp am stat în Bucureşti îmi doream să vin înapoi aici şi Oradea mi se părea un loc în care aş putea să trăiesc (deşi visez la munte): suficient de mare ca să nu fie prea mic, oarecum fermecător, cu clădirile lui vechi şi frumoase, cu munţii destul de aproape, oraşul pe care îl cunosc atât de bine şi unde se află mare parte din familia şi prietenii mei...

Se pare însă că o „ieşire din peisaj” poate avea un impact extrem de puternic asupra omului şi iată că perspectiva mea asupra orăşelului pe care înainte îl numeam „acasă” s-a modificat considerabil. Acum, Oradea îmi dă senzaţia unui loc mai degrabă redus, care a „intrat la apă” – atât literalmente cât şi metaforic vorbind. România în sine mi-a părut dintr-o dată o mare comunitate moartă, o ţară golită de orice spirit viu care să dea sens şi direcţie lucrurilor şi oamenilor de aici. Am avut, pentru prima dată în viaţa mea, impresia că încă de la trecerea graniţei mă lovesc de o dificilă inerţie – în esenţă invizibilă, dar care se manifestă foarte direct şi palpabil în realitatea imediată: drumuri care aşteaptă de ani de zile să fie reparate şi cu care lumea deja s-a obişnuit de nevoie, case părăsite, câmpuri necultivate, oameni-maşină care merg înainte fără a şti şi poate chiar fără a se întreba de ce, unde, cum, în ce scop, pe ale căror feţe apare un zâmbet autentic o dată la câteva luni ... Am regăsit România, din păcate, tristă şi lipsită de strălucire, lipsită de viaţă şi de sentiment, secată de aproape orice energie creatoare; ţara pe care o admirasem atât de mult, naţia în care credeam până la Dumnezeu au ajuns să mi se pară un mit. Mai mult, am ajuns să văd o societate în care puterea lui „trebuie” e mai mare decât cea a lui „vreau” sau „îmi doresc” şi – deşi au trecut aproape 20 de ani de la sfârşitul (cel puţin teoretic) dictaturii – nu ştim ce să ne dorim şi mai ales, AICI nu ştim să facem ceea ce vrem şi ce putem mai bine, doar ceea ce trebuie sau ce ni se spune. Parcă în altă parte e mai uşor să vrei şi să-ţi poţi împlini visele...

Dacă stăm bine să ne gândim, toate astea pot fi doar nişte impresii iniţiale ale revenirii mele în ţară, perfect explicabile din perspectiva şocului cultural. M-am gândit mult la asta şi intenţionat am aşteptat acele 3 luni ca să scriu aceste rânduri, pentru că am vrut să trec de şocul iniţial şi să reflect ceea ce este, poate, o realitate a României de azi. Uneori e necesar să „ieşi din context” ca să-l poţi înţelege şi vedea aşa cum este el de fapt şi nu aşa cum ţi-l imaginezi. Uneori ai nevoie să fii la marginea orizontului şi la mare înălţime pentru a observa lucrurile şi a le penetra esenţa. Iar fără o astfel de perspectivă (să zicem, mai detaşată) şi fără observaţie adecvată, tind să cred că majoritatea dintre noi rămân la suprafaţa fenomenelor şi a realităţii, lucru care nu poate duce la acţiuni inspirate şi cu adevărat creatoare de nou.

În ansamblu, ceea ce am trăit în Africa de Sud a fost pentru mine încă o experienţă de trezire, care m-a ajutat să mă înţeleg şi să înţeleg mai bine lumea vizibilă şi pe cea invizibilă în care trăiesc (alături de miliarde de alte suflete şi corpuri umane). Am avut şansa să petrec câteva luni de zile printre oameni care au evoluat într-un cadru geografic, social, politic foarte diferit de orice am mai văzut în Europa şi care, într-un fel sau altul, cu bune şi cu rele, a dat naştere unei ţări pe cât de mare ca spaţiu terestru, pe atât de deschisă sufleteşte. Am întâlnit o ţară care, cu toate problemele create de colonialism şi de dominaţia albilor minoritari, aflată la al patrulea preşedinte negru, ştie să se regăsească spiritual şi să se redefinească, în lumea nouă în care trăim. Este o ţară unde oamenii recunosc: „Africa de sud nu are nici un model care să-i ghideze transformarea şi trecerea de la un trecut dominat de apartheid la viitorul pe care şi-l imaginează. Trebuie să-şi găsească propriul drum.” (Mamphela Ramphele)
Aceasta se spune nu pentru că ne aflăm pe un continent unde nu există o Uniune europeană care să pună pe tavă „modele” şi moduri de acţiune, ci pentru că ne aflăm la un alt nivel al conştiinţei şi auto-determinării individuale şi sociale. Acest lucru îl pot spune despre întreaga populaţie a acelei ţări, fie ea albă sau neagră. Bineînţeles, există mari diferenţe determinate istoric, însă fiecare categorie de populaţie (şi în Africa de sud există cel puţin 6 tipuri diferite de populaţii – iar populaţia de negri se împarte într-o mulţime de triburi) îşi are propria forţă interioară şi propria identitate, cel mai adesea bine definită, aşa încât acţiunile devin mai uşor de formulat şi de realizat. De asemenea, viaţa devine mai uşor de trăit când ai un scop comun, când comunitatea în care trăieşti ştie încotro vrea să se îndrepte, iar toate acestea sunt completate de o atitudine pozitivă şi de aprecierea lucrurilor mărunte dar frumoase care se întâmplă.

Am simţit, în timpul acestei călătorii, pentru prima dată în viaţa mea, că posibilităţile umane sunt într-adevăr nelimitate. Am văzut ce poate face omul atunci când are mintea şi inima deschise către lume şi către sine, alegând să nu-şi pună singur piedici.
De multe ori ne e mai uşor să ne ascundem dincolo de felurite pretexte pentru a ne motiva pasivitatea, acţiunile greşite sau eşecurile. Uneori ne construim, inconştienţi şi plini de vervă, adevărate „realităţi paralele” în care viaţa şi lumea să fie mai potrivite cu ceea ce ne dorim sau ne imaginăm. Cred că mulţi români fac asta, pentru că viaţa aici este Este o artă să ştii să priveşti realitatea şi pe tine aşa cum sînt ele de fapt, iar cu această conştiinţă să poţi să acţionezi pozitiv, strategic dar uman, raţional şi implicat sufleteşte în acelaşi timp. E adevărat, în România te poţi trezi foarte repede copleşit de probleme şi viaţa e o continuă luptă, iar posibilităţile individului sau chiar şi ale unor grupuri sociale de-a influenţa realitatea adesea deranjantă în care trăim sunt reduse. Totuşi, schimbarea reală nu poate porni decât de la voinţa comună şi unitară, sinceră, pentru un viitor favorabil asumat conştient atât la nivel vizionar cât şi la nivelul acţiunilor.

Iată-mă deci în septembrie, căutând modalităţile de-a nu pierde ce am găsit în timpul călătoriei mele şi de-a regăsi ce am pierdut din România – sau, poate, de-a o re-descoperi în alt fel...

Poate că ceea ce s-a întâmplat este doar o schimbare de perspectivă în interiorul meu. Poate că aş fi ajuns să văd lucrurile astfel şi fără a pleca tocmai la Capul Bunei Speranţe. Cred că fiecare din noi are nevoie de experienţe diferite şi până la urmă, important este să vrei să ţi le oferi, să nu refuzi ceea ce primeşti bun de la viaţă, sub orice formă ar fi. Până la urmă, dacă privim înapoi în timp, la firul propriei vieţi, care sînt momentele despre care putem spune că ne-au marcat în mod profund existenţa? Au existat astfel de momente, măcar? De unde au venit ele şi cum am reacţionat în faţa lor? Am acceptat să le trăim sau le-am respins, din frică sau comoditate sau din alte motive? Iată câteva întrebări pe care poate nu ni le punem niciodată în viaţă – pentru că poate nu vrem să înţelegem anumite lucruri despre noi înşine! Iar asta, dragii mei, după părerea mea înseamnă a sta în calea propriei tale dezvoltări ca individ. De aici şi până la a deveni o barieră în calea dezvoltării comunităţii tale este doar un pas – şi din păcate unul foarte mic. Călătoria mea naşte aşadar, după reflecţii ulterioare, noi întebări despre starea ţării mele, despre motivele pentru care (am senzaţia că) ne-am împotmolit în procesul evoluţiei noastre, multdorită de alţii şi de noi nici măcar închipuită. Dar asta e o temă asupra căreia voi reveni într-un alt material... Până atunci, hai să facem o pauză şi poate ne vom pune câteva din întrebările de mai sus, ca un exerciţiu de autocunoaştere. Sau dacă nu, sînt sigură că putem găsi şi alte modalităţi, doar să vrem sa facem paşi înainte... Mult succes!

Oradea, 17 sept. 2009

luni, 1 iunie 2009

Semnale

In timpul sederii mele in Africa de Sud, vorbind acasa, aflu ca vremea in Romania este foarte schimbatoare si, din nou, lucrurile sar dintr-o extrema in alta. Mai intai, vara vine in luna mai (ma intreb daca si unde sint ciresele), apoi ajungem brusc la temperaturi de iulie, dupa care sarim inapoi in martie, la 15 grade...

De fapt, oriunde esti pe pamant, lucrurile stau la fel: extreme, fenomene naturale din ce in ce mai ciudate, lucruri inexplicabile si imposibil de rezolvat, totul ne depaseste... Ne depaseste nu pentru ca sintem incapabili, ca umanitate, sa mai inventam tehnologii noi sau sa raspundem la dezastre prin abilitatile noastre extraordinare de-a ne mobiliza si organiza, ci pentru ca am ajuns la pragul dincolo de care lucrurile nu mai pot fi controlate. Am determinat o realitate ale carei variabile sunt, in acest moment, imposibil de pus intr-o formula matematica rezolvabila. Ne aflam in fata unor probleme a caror rezolvare nu mai are cum sa se traga din aceleasi surse ca si pana acum. In ziua de azi, pana si inundatiile ne depasesc - si asta nu pentru ca sintem in Romania sau pentru ca Romania e incapabila, ci pentru ca forta care genereaza inundatiile nu este evidenta, trece de granitele tarii noastre si e determinata de o complexitate de factori pe care nu-i mai vedem, ale caror relatii sint poate prea incurcate ca sa le putem intelege.

Acum cateva zile, peste 50 de balene au iesit din mare si au decis sa moara pe o plaja de langa Cape Town. Lucru incredibil, nemaivazut, pentru ca se intampla extrem de rar si e nefiresc, nu doar ca timp, locatie si numar de animale, dar si ca idee. Desi au incercat sa le trimita inapoi in mare, balenele se intorceau la tarm. O mare parte au fost eutanasiate, pentru ca vroiau sa moara, pentru ca marea devenise un loc unde nu mai puteau trai. Este un semnal extrem de important. Il va asculta cineva?

Detalii despre stire pe http://www.capetimes.co.za/?fSectionId=&fArticleId=vn20090601062654703C849782

duminică, 17 mai 2009

O, Mary Don't You Weep

Well if I could I surely would
Stand on the rock where Moses stood


Here I am, home alone in a place that is as good a home as my own, although it is not literally my own. After more than one month of being here, it has become a home, just like this country as a whole. This place has permeated me and it is amazing to feel it from that position, it totally shifts the perspective and the understanding of things, people, phenomena, places… During this journey, I have really gone through the entire distance and closeness of extremes, from the fear of unknown to the freedom of the spirit. Sometimes it is unbelievable what we put ourselves through in order to FEEL something, to feel alive. Why do people live and still do not feel alive?


Pharaoh's army got drownded
O Mary don't you weep


What happens is that you move from routine and order into chaos, try to stabilize and manage to enter another routine and find another order, but then inevitably chaos comes again and takes over your life and you find yourself in need to look for order again and again and again. Sometimes you look for chaos because there has been too much order, other times you look for order because there has been so much chaos… Still, it is all life! I believe that when signs appear, showing that your life has been stuck somewhere, any human being will be ready to do whatever it takes to evade that place. Some of us have a hard time deciding that they need to challenge themselves, for some it is hard to accept and acknowledge that they are in a closed space and need to open up. But this is life and life can take you to different places, just as you take yourself through different experiences, because that is the only way to find yourself. And the beauty of it lies in the diversity we can all live and create!


Well Mary wore three links and chains
On every link was Jesus' name
Pharaoh's army got drownded
O Mary don't you weep


Sometimes you have to break the chains in order to re-gain your life…

When I look back at my life one year ago, I can’t believe what actually happened since then. It seems somewhat unreal, but it was all so liberating! Even working in a place I hated and doing a job I did not like and could not identify with, even living in what seems to me as one of the ugliest cities of Romania was a relief. Ironically enough, it was all a relief from the way my life had been up to that point. It is interesting to observe how things that you sometimes catalogue as difficult can be so easy if you are in a different situation – and the other way around. It so much depends on the perspective you take, on the way in which you relate to things! I had thought that working 12 hours a day, doing three or four different jobs and having no time for yourself was the most difficult part of my life, but then I realized it was at least as difficult to have only one job and a lot of free time to spend for yourself. That different feeling came from within myself, because the only person in the world who can change things is oneself and we are responsible first and foremost towards ourselves.
But sometimes it takes a lot of time to understand that and to really feel it and put it into practice. For example, I often think about the Scouts - how we often tend to disregard ourselves in the scouts, because we are so eager to help the world and do things for others. It takes years and years to realize that you can’t help others if you are a wreck or if you are not able to help yourself in the first place. Just like in dancing: how can you lead your pair if you have not taken your position or are not clear about where you want to go?
On the other hand, it is also true and real that we often need a lifetime to discover ourselves and to understand our purpose in the world, while in the meantime we do have to help and play a role. So I guess these are all questions to navigate through and find our own path among them, so that we do not neglect any aspect that is important to us…


Well one of these nights ‘bout 12 o'clock
this old world is gonna rock
Pharaoh's army got drownded
O Mary don't you weep


I can’t say that I have discovered everything I needed to, along this journey so far – on the contrary: when you start such a journey you realize sooner or later that things are more complex than you had imagined. The mere fact that you are able to see that complexity and work with it is some sign of improvement, I guess… because if you do not see the complexity it does not mean it isn’t there…
What is so wonderful about exploring yourself and the miracle of life as a whole is that, once you’ve started it, you can’t go back! This kind of journey needs to move forward and not backward, so maybe even without knowing it, you will take yourself further along the road. This does not mean it is going to be easy or that you don’t need to put effort in it, but it is definitely important. I think, if we look at our collective struggle for meaning and clarity of purpose in the world, it makes such a difference to find that there is a number of people who are actually walking the same path. Nobody is alone, in fact. We are all on that path, in one way or another, even though sometimes unconsciously. But we do have our individual selves to look after and work with, and that we must often do on our own.


Well Moses stood on the Red Sea shore
And smote the water with a two by four
Pharaoh's army got drownded
O Mary don't you weep

Well, old Mr. Satan he got mad
Missed that soul that he thought he had
Pharaoh's army get drownded
O Mary, don't you weep


How to keep going? How to keep yourself consciously on the path? How to keep connected to all the other co-walkers? It is hard, at times, because you go through all that chaos quite often and you are alone many times and you may lose touch, you may lose courage, you may get tired or feel insecure. People nowadays are so much looking for security – this word, in all its meanings, seems to be such a paradox of the 21st century and maybe beyond. Our world is now such a fluctuating world, it changes at such a high pace that nothing seems to stay the same from one day to another even. I mean EVERYTHING, from weather or laws to human feelings. Is there anything, then, that can actually provide stability, the mere stability that we need so as to feel secure? Or, if not, how can we actually start living with all this instability and still feel secure? What made it possible for the people of Israel to cross the river when Moses smote the water, even though they knew it was a rationally unreal or impossible thing to happen? What held the waters apart for enough time to allow safe passage? What is the difference between safety itself and the feeling of safety that the Israelites had? Is safety real or is it just a feeling? Do we find it in the world outside or within our soul?


Brothers and sisters don't you cry
they'll be good times by and by

God gave Noah the rainbow sign
Said, "No more water, but fire next time"

Last week I took part in the CDRA Biennial Conference, a quite recently born event that brings together development practitioners from around the world to share from their practice. The Conference itself was an extraordinary space and, due to its nature, it enabled many breakthroughs, I think. But that is another subject and I will need another space and time to write about it, just as about other “events” that occurred during my journey.
However, on our way back from the conference venue, we were passing through Du Toit’s Kloof area and the weather was stormy, with clouds and bursts of strong rain coming and going. Just as we were approaching the pass, this double rainbow appeared in the sky. It was a whole rainbow – I mean you could see all of it rising up amazingly in the middle of the field. I think it was the first time ever that I could see very clearly the start and the end of a rainbow. It appears to start from nothing and it ends into nothing, for there is no physical place for its beginning or end. It was amazing to see that! I could never have seen it before, as I’ve never seen it in such an open space. It was as if someone had placed an arch in the middle of the field. Talking about rainbow, that was to me one of the special experiences on this journey: seeing something as beautiful as a rainbow being created out of the interaction of air and water and light, all invisible and giving birth to something visible.

I have three more weeks in South Africa and when I look at my luggage, it is almost the same as it was when I came here. Myself too, I am apparently the same, for I look the same. But there is so much of that invisible field that I take with me! Somehow, this whole trip came out of nothing and it ends into nothing, I mean nothing that you can literally see, but something is definitely there – a creative force, an invisible interaction of elements. Difficult to grasp or name, but very real and, I hope, beautiful. Pretty amazing!

(Lyrics from The Seeger Sessions by Bruce Springsteen)

vineri, 3 aprilie 2009

mergand mai adanc / going deeper

Dupa 2 saptamani, am intrat mai adanc in universul lingvistic local (dominat de limba engleza, caci eu nu vorbesc nici o alta din cele 11 limbi oficiale ale Africii deSud), dar si in spiritul orasului de la Capul Bunei Sperante. Am gasit cateva versuri care cred ca exprima foarte bine ideea de Africa (traducerea mea):

Africa, nu esti o tara
Esti un concept,
Conturat in fiecare din mintile noastre
Pentru a ne ascunde, fiecare, fricile,
Pentru a ne visa, separat, visele.

(Abioseh Nicol, “Semnificatia Africii”)

In ultimele zile am reusit sa vizitez cateva locuri din Cape Town – dealtfel un oras imens (2455 km2), care ocupa o buna parte din peninsula, cu toate suburbiile, formand o zona metropolitana.
Am fost cu trenul pana la ultima statie de pe coasta Oceanului Indian, la Simon’s Town, ca sa vizitez Plaja cu Bolovani (Boulders Beach) – un loc faimos datorita pinguinilor africani care se aduna aici si totodata o arie protejata. Am mai mers sa fac ceva voluntariat la CDRA, sau Asociatia de Resurse pentru Dezvoltare Comunitara (www.cdra.org.za), care are sediul in cartierul Woodstock, una din zonele multirasiale ale Cape Town-ului (chiar si in perioada de Apartheid). De acolo am mers pana in Observator (si nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la Cluj…), care este o zona foarte aglomerata si cam internationala, caci aici stau multi studenti din diverse tari non-africane. De asemenea, sint foarte norocoasa cu gazdele mele, care ma invita mereu cu ele in diversele “miscari” pe care le fac pe-aici. Astfel, o insotesc pe Sue aproape in fiecare din plimbarile zilnice pe munte si am fost cu ei pe una din plajele cele mai frumoase din Muizenberg – un loc renumit pentru numarul mare de surferi care vin aici (si am facut baie in Oceanul Indian, care e si el destul de rece!)

Sint inca socata de cat de puternic se simte, aici, colonialismul si toate manifestarile sale – vizibile sau nu. Multe orase de pe coasta Oceanului Indian vorbesc despre colonistii albi (in special olandezi si britanici), care au incercat sa-si re-creeze propriul univers intr-un loc atat de diferit, fizic si spiritual, de Europa! Ma gandesc aproape neintrerupt la atitudinea pe care trebuie ca au avut-o acesti oameni fata de lumea noua pe care au gasit-o si pe care au distrus-o in mare masura, la cat de devastati in interiorul lor trebuie sa fi fost pentru a fi initiatorii atator acte de cruzime. Nu m-am simtit niciodata, in viata mea, atat de vinovata pentru faptul ca sint alba cum ma simt acum. Mai mult, nu am chestionat niciodata culoarea pielii mele, pana sa vin aici. Desi se spune despre Cape Town si provincia Capului de vest ca sunt locurile cele mai putin africane din Africa de Sud, mi se intampla sa merg cu trenul sau pe strada si sa ma simt nelalocul meu, din cauza faptului ca sint “alba”. Este un sentiment ciudat si neplacut totodata, caci e ca si cand as re-trai intreaga istorie sangeroasa a oprimarii populatiilor locale de negri de catre con-europenii mei albi… Desigur ca lucruri similare s-au intamplat in atatea alte locuri din lume, de-a lungul istoriei (inclusiv in propria mea tara), dar aici parca simt totul mult mai acut decat oriunde altundeva am mai fost (cu exceptia, poate, a Auschwitz-ului).

Pentru o persoana alba, nu este un lucru prea placut sa te plimbi pe strazile unor zone din Cape Town, daca esti sensibil la toate cele de mai sus sau daca ele te ating, cat de putin, in adancul sufletului. Multe parti din oras sint considerate nesigure sau chiar inabordabile pentru albi – si iti dai seama imediat de asta, cum ajungi acolo. Negrii care traiesc in aceste zone sunt in general simpli muncitori mai degraba saraci, care fie si-au parasit satele si modul de viata traditional ca sa-si caute de lucru “in marele oras” (unde nu au suficiente venituri ca sa se intretina si traiesc in conditii foarte precare) sau au fost adusi pentru a lucra in diverse fabrici. In unele cazuri pot fi chiar urmasi de departe ai diverselor populatii autohtone de negri care au fost colonizate aici. Implicit, exista immense frustrari legate de populatia alba, care a introdus si mentine o larga si profunda injustitie sociala intr-un loc unde, prin natura lucrurilor, nu avea nici un drept sa faca asta. O fi “legea junglei” aplicabila si oamenilor, insa pana unde putem impinge sentimental propriei superioritati?
Am sentimentul ca acest oras este un loc al nimanui, “folosit” intr-un mod extrem de interesant (dar nu neaparat egal) de albi si de negri deopotriva. Atmosfera de azi mai pastreaza, oarecum, sentimentul de Apartheid (pe care probabil noi nu-l putem de fapt intelege, caci nu l-am trait); il detectezi rapid, il mirosi cu usurinta, desi nu ti-a fost niciodata cunoscut si, oficial, vremurile acelea s-au incheiat in 1994.
Pentru mai multe informatii (succinte) despre Apartheid puteti intra pe http://www.unmultimedia.org/photo/subjects/apartheid.html

Da, Africa de Sud se spune ca este o tara frumoasa si Cape Town e intr-adevar o destinatie turistica minunata, insa mi se pare ca daca vii aici cu simpla intentie de-a vedea atractiile turistice majore, animalele salbatice sau a te bucura de plaja si soare, nu vei intelege cu adevarat spiritul acestor locuri – minunate, dar atat de tulburate in istoria lor. Iar aceasta intelegere este, cred eu, mai putin comfortabila, asadar poate ca multi vizitatori ai acestor locuri nu doresc s-o aiba.

Am mai adaugat poze pe galeria foto de pe Picasa. Nu veti gasi nimic din Woodstock, caci am evitat sa iau cu mine lucruri de valoare acolo. Sper sa va placa si sa reveniti, caci … va urma!

**
These lines come to me so much more in English now, for I have been “exposed” to the English environment of Cape Town and it is so powerful. I have found a set of verses that I believe are very expressive about the idea of Africa:

You are not a country, Africa
You are a concept,
Fashioned in our minds, each to each,
To hide our separate fears,
To dream our separate dreams.

(Abioseh Nicol, “The Meaning of Africa”)

I have only been visiting a few places in Cape Town over the past few days. I have taken the public train to Simon’s Town, the last station along the coast of the Indian Ocean, in order to visit Boulders Beach – a gathering place for penguins and of course, a nature reserve. I went to Woodstock, one of the few multiracial areas of Cape Town (even during Apartheid), where the Community Development Resource Association is located (www.cdra.org.za) and then I also took a short walk through Observatory, a rather busy area with an international flavour, because of the many non-African students who come here for internships or such. I am very lucky to have wonderful hosts who include me in their different movements around the area – so I join Sue on most of her morning hikes on the mountains that stretch along the Cape Peninsula and I have also been with them to one of the nice beaches in Muizenberg – an area particularly attractive to surfers.

It is surprising how impregnated this place is with colonialism and all of its manifestations – physical as well as spiritual. Many small towns along the coast of the Indian Ocean speak about the white settlers (mostly Dutch and British), who came ashore bringing along a whole other universe and initiating some sort of a strange cultural and geographic patchwork. I can’t stop wondering what was the attitude that these people came here with and that allowed for so much destruction and devastation. How devastated could they have been inside that they effected such cruel behaviours upon the new world they found? I’ve never felt so guilty about being a white person as I do now. I have never even questioned the colour of my skin before coming to Africa. They say that Cape Town and the Western Cape are the least African places in South Africa. Still, I walk in the street or take the train and find myself somewhat displaced – or in the wrong place – because of the colour of my skin. It is a terrible feeling, as if I were re-living the entire history of the white oppression of the black peoples here. Of course similar things have happened in so many other places in the world – including my own country – but the spirit of the places here withholds that in a much stronger way than in any other place I have been to (except, probably, Auschwitz).

For a white person, walking alone in the streets of Cape Town is not such a pleasant thing to do, if you are sensitive to all of the above or have the lightest touch of them in your heart. There are many areas of Cape Town that are considered unsafe or even non-walkable for the white and you immediately understand why. The black people living in those areas are mostly low-class workers, poor people who have left their villages and traditional lifestyles to follow the mirage of endless employment in Cape Town, or were brought here to work in various factories or maybe they are even followers of some black African populations that were colonized here. There is consequently a lot of frustration and negativity about the whites. I feel that Cape Town is a place that does not belong to anyone and is “shared” by the black and the white. The current-day atmosphere still keeps the feeling of Apartheid very much alive, even though it officially ended in 1994. There is some succinct information on Apartheid in South Africa on http://www.unmultimedia.org/photo/subjects/apartheid.html

Yes, South Africa is a beautiful country and Cape Town is a wonderful tourist destination, but I guess that coming here with the mere intention to visit a series of tourist attractions or enjoy the sun, the beach or the wildlife does not really allow for a real understanding of this wonderful but troubled place. However, I tend to feel that this understanding is rather uncomfortable, so most of the visitors of Cape Town probably do not want to reach it.

There are some more photos that I have uploaded on my Picasa gallery – however, none from Woodstock, because I avoided taking my camera with me. Hope you’ll enjoy – and there’s more to come!

luni, 30 martie 2009

De departe... / From far-away

Nu as fi crezut niciodata ca voi reusi sa plec de acasa spre aceasta destinatie indepartata care e Africa de Sud... Nu as fi crezut, pentru ca tot ce mi s-a intamplat inainte de plecare arata ca si cum ar fi fost imposibil sa mai plec: de la probleme nerezolvate la serviciu si pana la o viroza cumplita, s-au perindat cam toate prin ultimele mele zile de stat acasa.
Si totusi, am plecat, am calatorit, am ajuns.

Scriu aceste randuri dupa prima saptamana in Cape Town. A fost o saptamana linistita, caci asta e spiritul locului si l-am simtit din plin. Am avut timp de cateva plimbari pe muntii omniprezenti de aici, unde gazda mea Sue merge in fiecare dimineata, inevitabil, impreuna cu cei 3 caini.

Cape Town este un oras imens, foarte intins, dominat de ocean si munte. Sue locuieste intr-o zona foarte frumoasa, cu case mari si gradini si mai mari, un fel de zona rezidentiala. In casa lor stau, momentan, cativa din copiii lor, care m-au primit aici ca pe o sora temporara sau venita din afara timpului lor linistit, pentru nu se stie cat timp :)

Dupa o saptamana ma simt parte din familie, reusesc sa ma descurc prin casa si am si gatit! Mi-a fost extrem de greu sa inteleg cum traiesc oamenii astia si inca nu stiu daca am ajuns la adevarata intelegere sau doar la o judecata din perspectiva cultural-antropologica... In orice caz, nu reusesc sa ma desprind de toate cele pe care le-am lasat acasa si care sunt adunate undeva intr-un sac al memoriei care-mi atarna greu in spate.

Dincolo de muntii astia minunati, de gradinile frumoase care ma inconjoara, dincolo de fiecare rasarit de soare cu orizont indepartat, dincolo de Oceanul Atlantic pe care l-am admirat lovindu-se de stancile abrupte ale malurilor din Hout Bay, undeva printre sutele de plante din universul fynbos si din bogatia naturala incredibila a Africii de Sud, reusesc sa vad de cateva ori pe zi ... Romania. De la mii de kilometri distanta, imi strabate sufletul intr-un mod imposibil. Poate ca e o reminiscenta a durerii pe care o port in mine de 8 luni de cand am plecat la Bucuresti, poate ca e dorul de casa sau poate pur si simplu in mine anumite lucruri isi gasesc loc atat de aproape unul de altul incat se confunda. S-ar mai putea sa fie lucruri de natura universala, si atunci nu mai conteaza ce eticheta culturala/nationala/lingvistica poarta: "de aceea pentru mine, muntele munte se zice, de aceea pentru mine iarba iarba se spune. De aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste."

**

I would never have believed that I’ll actually manage to leave home to this far-away destination which is South Africa… I would never have believed it because of everything that happened to me just before leaving: from unsolved issues at work to the flu, I’ve had it all. Still, I managed to leave, I have traveled and I arrived.

I am writing these lines after my first week in Cape Town. It has been a relaxed week, for this is the spirit of the place and I have really felt it. There was time for some walks on the mountains that are everywhere here and that my hostess, Sue, visits every morning, along with her 3 dogs.

Cape Town is a huge city, dominated by the oceans and the mountains. Sue lives in a very beautiful area, with big houses and gardens, an area of just houses. I am currently living in their house, where I have been integrated as a member of their family. It is really nice how people live here, in such a relaxed manner and so openly. I’m not sure I can really understand it or I’m just judging from an anthropological-cultural perspective. In any case, it is hard to actually fly away from home and all the issues I left behind.

duminică, 11 ianuarie 2009

Vacanta mea de iarna / My winter holidays

Dragi prieteni care cititi din cand in cand despre experientele si descoperirile mele,

iata ca revin cu ultimele noutati! A trecut cam mult timp de la ultimele peripetii, e drept, si asta pentru ca dupa ce m-am intors din Croatia am lucrat foarte mult, iar in decembrie am petrecut ceva timp incercand sa-mi finalizez dizertatia pentru Master... Dupa care am fugit acasa de sarbatori, unde am stat cu familia cat de mult am putut. Ultimele doua luni de zile au fost asadar o experienta tripartita, ca sa zic asa...(ma rog, trei au fost lucrurile esentiale) :)

Vreau sa va spun cate putin despre fiecare latura a ei, daca voi reusi !

Scoala si iar scoala...

In primul rand, lucrul la dizertatie a fost extrem de intens, caci era vorba sa ne terminam lucrarile pe final de decembrie. Am incercat din rasputeri, am citit, am facut interviuri, am gandit, meditat si am scris... Mi-ar place ca odata, sa impartasesc ceea ce am reusit sa scriu cu mai multa lume – poate voi face acest lucru. Sincera sa fiu, tema pe care mi-am ales-o este destul de larga si nu foarte specializata, deci poate fi inteleasa usor, insa nu sint foarte multumita de concluziile la care am ajuns. Cred ca mai am foarte mult de studiat si de inteles ca sa pot trece mai departe, la un nivel mai apropiat de ceea ce unii numesc adevar. Oricum, va marturisesc ca am citit niste materiale superbe, cu aceasta ocazie (voi posta niste indicatii bibliografice undeva aici pe blog), respectiv am descoperit lucruri foarte interesante din discutiile cu mai multe persoane care lucreaza in ONG-uri din Romania. Le multumesc, pe aceasta cale, tuturor acestor persoane, caci mi-au oferit multa inspiratie si multe incurajari !

Si daca este sa inchei cu bine si aceasta etapa din « evolutia mea academica » (e prea mult spus, dar suna mai clar formularea asta), atunci cred ca voi face o pauza mai lunga pana la urmatoarele efoturi in acest sens ! (Abia astept...)

Sarbatorile de iarna la Oradea

Undeva pe vineriea dinainte de Craciun mi-am dat seama ca totusi se apropie sarbatorile si eu sint tot in Bucuresti, inchisa in casa, nefacand altceva decat sa citesc si sa scriu... Perspectiva cam sumbra, nu ? Asa ca am decis sa ma opresc putin si sa plec catre casa, ca doar-doar oi mai apuca sa fac cate ceva si eu pentru pregatirile de Craciun. Desigur ca mama a fost maestrul suprem si de aceasta data si mie mi-au ramas prea putine de dus, dar macar am fost ACASA. Ei bine, cu ocazia asta am redescoperit sensul cuvantului « acasa » si mi s-au mai clarificat cateva nelamuriri, cum ar fi : Eu de ce am 3 locuri unde locuiesc ? Care este de fapt casa mea (sau unde ma simt eu « acasa »)? De ce trebuie sa car tot timpul lucruri dintr-un loc in altul, devenind un fel de melc care se chinuie, mereu contra cronometru, sa ajunga peste tot, cu casa in spinare ?
Apoi am ajuns sa ma gandesc ca sint oameni pe lumea asta care nu au nici macar o casa, iar eu am dileme legate de trei... Cam ciudat si nedrept. Asa ca am lasat dilemele deoparte si am fost prezenta in sanul evenimentelor hibernale din familia noastra, urmand ca la un moment dat sa rezolv si problema celor trei case.

Trebuie sa va spun ca a fost foarte fain de sarbatori la Oradea. Este extraordinar ca la aproape 30 de ani sa mai ai doua bunice in viata si sa poti discuta aproape orice cu ele si a fost minunat sa ne revedem cu totii, sa colindam si sa mancam (bineinteles) impreuna. Desigur ca m-am intalnit si cu o serie de prieteni si cu cercetasii mei oradeni si m-am bucurat foarte mult sa va vad pe toti, respectiv imi pare rau ca nu am reusit sa-i vad si pe altii. Se pare ca 2 saptamani sint prea putin ca sa-mi recuperez « datoriile » in Oradea :).
Oricum, toate acestea mi-au incarcat bateriile pentru urmatoarele cateva luni de singuratate (in) capitala si le multumesc tuturor celor care au contribuit la asta ! Cu siguranta, a fost una din cele mai semnificative vacante din viata mea, din multe puncte de vedere si datorita multor oameni.

Si, bineinteles, muntele...

Well, nu as fi reusit sa trec prin aceasta vacanta fara sa fi iesit undeva pe munte. Dupa 2 luni de Bucuresti ma simteam de-a dreptul captiva in civilizatia urbana – pe care, dealtfel, nici macar n-o asez pe o treapta superioara in sistemul meu de valori... Desi eforturile mele de-a face ture in locuri cat mai variate au esuat (caci mi-am dat seama ca am nevoie si de odihna), am reusit sa ies vreo 4 zile in Defileul Crisului Repede. Am fost cu niste prieteni si ne-am plimbat pe la Vadu Crisului, Sunsuius, Damis, Bratca, am invatat sa catar in scarite si am redescoperit placerea de-a ma spala in apa rece de munte. La intrebarea Cameliei daca nu m-am plictistit sa ma tot duc la Vadu Crisului-Suncuius raspund in continuare ca nu, iar zona imi place la fel de mult ca acum vreo 12 ani, cand am inceput s-o cunosc !
In orice caz, au fost niste zile minunate, cu putini vizitatori si ceva zapada, cu o padure pe jumatate alba, temperaturi de minus 10-20 de grade si soare cu dinti... Am reusit sa gasim si un bursuc mort care in ochii mei arata ca un cap de mistret (ca sa vedeti ce poate face prea mult timp petrecut in oras cu un om...), asa incat Marius si Cami au ras o saptamana pe motivul asta ...
Defileul Crisului ramane pentru mine un loc sublim, in orice anotimp, unde sper ca incet-incet sa mearga tot mai multi turisti care stiu sa respecte natura si cat mai putini din cei care, desi si-au carat conservele pline pana la locul de campare, nu stiu sau nu vor sa le ia inapoi goale... Despre atmosfera oarecum magica a locurilor acestora va vor spune mai multe si pozele de pe http://picasaweb.google.com/ioanalook/IarnaInMuntiiPadureaCraiuluiWinterInPadureaCraiuluiMountains#


In loc de incheiere

Daca aveti dileme, va spun un secret : familia este cea care va rezolva orice problema !
Daca va indoiti de acest lucru, faceti-va o familie si o sa vedeti ! Din pacate n-o spun din experienta, ci din observatii, lecturi si mai ales, din experienta unor oameni pe care ii admir foarte mult si in care am mare incredere – dar eu zic ca si acestea conteaza !

**

My dear non-Romanian speaking friends,
I am sorry that I haven't been able to write about my winter holidays in English as well, it seems that I am having more inspiration in Romanian. But briefly, I will tell you that I have been in Oradea for 2 weeks and had the most wonderful vacation, with family and friends and, of course, a bit on the mountain - please see the pictures on http://picasaweb.google.com/ioanalook/IarnaInMuntiiPadureaCraiuluiWinterInPadureaCraiuluiMountains#