Adevărul e că am tot citit despre cât e de important să nu ne atașăm de oamenii pe care îi iubim, despre cum atunci când ne agățăm de cineva drag, de cineva care ne dă ce avem noi nevoie, intrăm în relații de dependență și dacă acel om la un moment dat nu mai răspunde nevoilor noastre sau pleacă, suferim etc. etc. Sau cât e de important și firesc e atașamentul la bebeluși (care, by the way, sînt dependenți de mamă sau de un adult...). Și da, lucrurile astea au adevăr în ele.
Până nu trăiești aceste situații, nu știi. Din ce am observat, foarte mulți oameni sînt atașați de ceva/cineva din viața lor: telefonul mobil, casa, mașina, soțul sau soția, copiii, o pasiune, o idee. Și uneori această stare ne pică bine, pentru că ne dă o anume siguranță, pentru un timp mai lung sau mai scurt. Oare este cineva care poate afirma că nu s-a atașat, la un moment dat, de nimeni sau nimic? Nu prea cred... Uneori poate avem nevoie să dezvoltăm atașamente, ca să putem crea apoi (și recunoaște) starea de detașare. Sau ca să ne-o dorim..., să o căutăm. Să învățăm despre noi!
Atașamentul este un fenomen al minții.
Esențialul este să observi și să te observi. Să-ți dai seama că da, te-ai atașat, să cauți să înțelegi de ce și cum te afectează asta, respectiv cum te face să te simți. De unde vine? Cât de adânc în sufletul tău poți merge cu aceste explorări, cu observațiile tale? Poți să revii apoi în viața de zi cu zi și să trăiești mai departe? Ce vei face cu ceea ce ai observat?
Fiecare experiență, stare pe care o trăim își are rostul ei, chiar dacă noi nu întotdeauna îl aflăm.
Dacă asculți cu atenție, dacă ești tot timpul atent(ă) în primul rând la tine, nici măcar atașamentele nu mai sînt bune sau rele... Și e superb să nu ”trebuiască” să le eviți !
