Lectie de duminica pe plaiurile mioritice din Suncuius...

Am incercat si noi ieri, fiind duminica si Marius fiind liber, sa iesim « in familie » undeva la munte unde sa ne plimbam (dar nu prea mult, ca Sofia e inca micuta) si eventual Marius sa poata catara putin.

Ne-am decis sa mergem la Suncuius, ca nu mai fusesem de mult timp si ne place sa urcam la belvedere vis-a-vis de pestera Ungurului, de unde o luam prin spate, pe deasupra tunelului CFR, spre Blanaca, coboram la Cris etc. Zis si facut : ne-am urcat in masina cu totii (adica noi doi, copilul si Skip, cainele nostru malamut care tocmai a implinit un an). Intrand pe drumul spre cotul cel mare al Crisului vedem ca e cam umbra-soarele nu batea inca acolo, iar cand am ajuns la cabana Zenovia am observat o mica turma de oi pe dealul din fata cabanei. Am oftat la gandul ca Skip nu va putea sta liber si deja eram pe punctul sa-i spun lui Marius sa ne intoarcem : deja aveam 2 motive pentru a pelca de acolo. S-a dovedit imediat ca asa ar fi trebuit sa facem.

Am oprit, Marius a descins impreuna cu Skip (legat), ca sa mearga sa vada cat e de uda stanca unde vroia sa faca niste bouldering. Sofia tocmai se trezise si statea linistita in scoica ei, asa ca eu am coborat putin din masina sa vad cat e de frig. Dintr-o data il vad pe Skip alergand inspre cabana, apoi luand-o la goana in sus pe deal, dupa oi. Marius dupa el, strigandu-l. Am inceput si eu sa-l strig, dar cred ca zgomotul apei ne acoperea vocile disperate. Trei oi au luat-o spre marginea falezei si atunci am crezut ca mi se opreste inima, pentru ca puteau foarte bine sa cada. Ceea ce, har Domnului, nu s-a intamplat, in schimb dragutul de caine a gonit o oaie direct in mijlocul Crisului, trecand prin mijlocul nostru insensibil la orice strigate... Ciobanul era deja infuriat la culme si alerga spre Marius cu bata ridicata, injurand. Un alt barbat (am aflat apoi ca tot localnic) care venise la un gratar cu sotia, din cate presupun, si cu un alt cuplu se indrepta si el spre Marius cu un topor in mana. Marius mergea deja spre Cris sa-l scoata pe Skip si oaia, era in apa pana la genunchi, cu tot cu haine si bocanci.

Noroc ca Sofia era inca linistita, asa incat m-am gandit sa intervin, poate-poate voi reusi sa calmez putin spiritele. Imaginea celor doi barbati indreptandu-se spre Marius cu gand de bataie, presupun, ma innebunea si numai asta nu vroiam, sa iasa scandal. Am inceput sa discut cu ei (mai bine zis sa strig, ca altfel nu mergea) si sa-i asigur ca daca oaia a murit, o vom plati si ca Marius o va scoate din apa etc. Un tanar turist cunoscator a venit sa ma roage sa nu-l pedepsim pe caine, care doar se joaca, la care un al treilea localnic a inceput sa ne dea lectii despre cum ataca un astfel de caine si cum putea sa omoare oaia ca s-o manance. Inutil sa le mai explic ca este pui, ca prietenele lui cele mai bune sint pisicile vecinilor si ca musca doar mancarea etc. etc. Am lasat-o balta si am incercat sa-i explic ciobanului ca intr-un loc atat de turistic, unde se stie ca vine multa lume tot timpul si ca e circulat, ar fi bine sa nu se vina cu oile ; l-am asigurat ca venim de mult timp acolo si ca niciodata nu am avut astfel de probleme, desi Marius mereu isi aducea si cainele. El sustinea sus si tare ca locul respectiv este pasune, ca el mereu pasuneaza acolo. Degeaba i-am explicat ca atunci ar trebui ca turistii sa fie avertizati, sa existe un panou, ceva. Am reusit doar sa-l intarat si mai mult, astfel incat m-am trezit amenintata ca voi primi o bata in cap. Ceea ce m-a lasat absolut fara cuvinte, mai ales dupa ce vazusem inainte.

Intre timp oaia era afara, la fel si Skip cu Marius, care deja il pedepsise... Am scos-o si pe Sofia, care intre timp incepuse sa se agite si ea, asa ca una din femeile de la gratar s-a legat de mine ca eu, cu copil mic, nu inteleg ca ciobanul are o responsabilitate pentru oi si ca din asta traieste, iar noi ne lasam cainele liber pe-acolo. Ah, mare greseala am facut intr-adevar, insa de acolo si pana la a fi amenintati ca primim o bata in cap sau ca ni se vor reteza alte parti ale corpului cu un topor, e cale lunga... Se pare insa ca nu si pentru localnicii din Suncuius, care printre altele au reusit sa distruga tot ce ar fi fost de interes turistic in zona pesterii Ungurului si care iata cum isi intampina turistii. Pe langa ca toate amenajarile din pestera si din afara ei le-au fost puse pe tava (inca o mare greseala), nici macar nu au reusit sa le mentina la un nivel minim de functionare. Tot ce era in pestera a fost distrus, iar acum cabana e inchisa si pestera poate fi vizitata numai in orele cand e acolo ghidul. De fapt, nici nu mai stiu daca mai exista vreun ghid – ultimul a plecat in State anul acesta si nici un localnic nu era interesat sa preia sarcina. Sa ma mai intreb de ce ? Nu stiu daca are sens... Trebuia sa-l fi crezut pe un fost coleg acum cativa ani cand imi spunea ca la Suncuius nu ai cu cine sa faci proiecte si dezvoltare comunitara, iar eu, naiva, insistam ca se poate. Ei bine, uite ce mi-a lipsit ca sa ma conving : o amenintare cu bataia si un scandal ca cel trait ieri... Dupa care mi-am dat seama ca de fapt astfel de lucruri se pot intampla oriunde. Fratilor, traiasca Romania, tara tuturor posibilitatilor, cu unduirile ei mioritice pe care nici un caine nu are dreptul sa le calce in libertate – decat poate ciobanestii, care nu conteaza ca ataca turistii (asa cum am patit acum cativa ani in Padis). Traiasca Suncuiusul, raiul de weekend al oradenilor care fug de poluarea din oras ca sa ajunga in bratele ospitaliere ale unor localnici care au uitat sa mai fie oameni, ce sa mai vorbim de civilizati... Am invatat si eu ceva cu aceasta ocazie.

Unde ti-e instinctul, mama??

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"
(Lucian Blaga)


Viata curge, o data cu nisipul din clepsidra...
Din copii, devenim incet parinti si apoi bunici. Prea putini sint aceia care reusesc sa urmareasca firul propriei deveniri, al transformarii varstelor. Poate ca daca am face-o mai atent si mai insistent, am intelege mai multe despre noi si despre viata noastre, pentru ca mai apoi sa descoperim, din alt unghi, lumea.

Experienta sarcinii a fost, pentru mine, o revelatie despre mine insami si despre fiinta umana in general. A fost o ocazie de-a patrunde dincolo de lumea materiala in care ma aflam, cu burta mare, miscari stangace, obligata sa ma protejez si sa-mi restrang activitatea fizica (foarte greu pt mine...) etc. Abia acum am inteles ca acela a fost doar inceputul ! 9 luni in care mi-am impartit corpul cu o noua fiinta, a carei existenta incipienta ma uimea zi de zi prin noi evolutii aproape nestiute si care depindea efectiv de propria mea existenta, ratiune, de echilibrul meu interior si exterior. A fost o perioada de adaptare, de meditatie, de pregatiri pentru ce avea sa urmeze.

Inca dinainte sa nasc, majoritatea celor trecuti prin «experienta » ma sfatuiau sa-mi ascult instinctul, caci el este cel mai bun ghid de trecere prin nastere si dificila perioada post-partum. Despre nastere in sine nu as vrea sa vorbesc acum, caci mi se pare un eveniment intr-atat de personalizat, cu trairi atat de imprevizibile, incat orice as scrie n-ar fi decat un reportaj. NIMENI nu poate sti cum va reactiona la nastere si cum se va comporta in acele momente si dupa. Cred ca este una din putinele ocazii din viata in care necunoscutul cu care te confrunti este total si in care iti dai seama cat de putin te cunosti pe tine si cat de mult sau de putin esti propria ta stapana...

Au trecut trei luni din viata copilului meu si primele trei luni din viata mea de mama. Mama in devenire, pentru ca citeam undeva ca devenim parinti pe masura ce incepem sa avem grija de copiii nostri si sa-i crestem. Foarte adevarat ! Probabil ca ceea ce voi impartasi aici cu voi suna foarte cunoscut pentru multe mamici si chiar pentru multi tatici ; tocmai de aceea mi-ar face o mare placere sa aflu opiniile voastre despre gandurile si povestile mele.

Primele saptamani au fost extrem de dificile. Cat timp am stat in spital (am nascut in Ungaria, deci acolo am fost in spital 5 zile dupa nastere) pur si simplu nu-mi doream decat sa pot dormi. Eram absolut inconstienta de ceea ce mi se intampla, nici macar nu-mi dadeam seama ce trebuie sa fac, cred ca alaptam absolut din instinct. Sofia a fost cu mine tot timpul. Inca de atunci nu vroia sa stea in caruciorul ei special, asa ca era mereu cu mine in pat, in brate etc. Pana pe la varsta de 2-3 saptamani, programul de somn si masa i-a fost haotic – ma rog, mie asa mi se parea, dar ce stiu eu? Apoi a inceput sa se stabilizeze putin, iar de la 6-7 saptamani a inceput sa doarma cate 5-6 ore pe noapte, in continuu, in patutul ei. E bine sau nu, nu stiu, dar copilul meu asta a vrut si se simte foarte bine asa. In timpul zilei, in schimb, era mereu foarte treaza si activa, nu dormea decat o data sau de doua ori cate putin si cerea mereu atentie, tot mai multa atentie! Acum sintem deja in faza de gangureala si joaca, apucam cu mainile ce vedem in fata ochilor si vrem sa roadem tot ! De asemenea, programul de somn s-a schimbat si ne odihnim mai mult, ca sa putem descoperi mai usor lumea...

La inceput, alaptatul a fost pentru mine cel mai dificil dintre lucrurile pe care trebuia sa le fac. Stiam ca este foarte important si ma straduiam sa fac tot ce trebuie pentru copilul meu. In cateva saptamani am reusit sa stapanesc la nivel satisfacator problema, iar Sofia se obisnuise cu mine la randul ei. Am gasit in ochii si-n zambetul ei foarte multa intelegere si dragoste, iar intre noi doua s-a format, incet, o relatie de sustinere reciproca extrem de profunda si interesanta. O parte din aceasta relatie e inca invizibila (poate asa va si ramane) si, pana la urma, fizica, biologica, alta parte este foarte spirituala. Aceasta din urma e mai greu de sesizat, caci toate aspectele materiale ale perioadei te subjuga, oarecum, si e greu sa constientizezi tot timpul ce se intampla cu tine. Dar nu imposibil! Iar atunci cand o faci, totul devine mult mai clar si mai usor!! Atunci, instinctul pur incepe sa se arate si incepi sa simti cu adevarat, respectiv sa intelegi ceea ce simti si care e rolul tau in toata povestea asta. Cred ca nimic nu poate egala interactiunea dintre o mama si copilul ei in timpul alaptarii, lucru pentru care sint extrem de recunoscatoare...

E inutil si de cele mai multe ori obositor sa ti se spuna mereu ce ai de facut, cum ar trebui sa fii sau sa faci, ce e bine si ce nu. Pentru mine a fost si este cumplit sa mi se spuna, de exemplu, „mai lasa copilul sa si planga, ca nu are nimic”, cand instinctul meu si toata simtirea si ratiunea de care sint in stare imi striga sa nu-l las! Nu stiu altii cum si-au crescut copiii, dar, indiferent ca sint mama, bunica sau soacra, ma astept sa-mi dea libertatea ca eu sa-l cresc pe al meu asa cum consider de cuviinta si sa ma sustina in alegerile pe care le fac. Desigur ca toti vin cu o serie de sfaturi, insa nici unul din ele nu va tine locul propriului tau instinct de mama; iar ca acesta sa strabata din adancul fiintei tale e nevoie de anumite conditii. Cred ca, pentru o mama, cel mai important e sa se asigure ca are aceste conditii. Numai atunci va fi cu adevarat multumita, implinita si fericita ca mama pentru ca va sti exact ce are de facut si acela va fi lucrul pe care copilul il va „cere” in mod natural. Raspunsul unei mame la nevoile copilului ei cred ca vine dintr-o impletire complexa intre sentiment, instinct si ratiune. Uneori, cei din jurul nostru uita ca aici rolul lor este de sustinere si ca orice interferente in procesul natural care se desfasoara pot face mai mult rau decat bine. E la fel ca in privinta implicarii omului in evolutia mediului natural: de cele mai multe ori, omul nu este preocupat sa inteleaga ce se petrece in natura si de aceea actiunile sale distrug echilibrul implicit al mediului.

Cand vorbim de cresterea unui copil si relatia dintre acesta si parintii lui, in special aceea dintre copil si mama in primele luni, este cu atat mai greu sa se realizeze un echilibru in conditii dificile cu cat mama este ea insasi o fiinta umana supusa slabiciunilor si greselii, astfel ca orice mica indoiala pe care cineva i-o induce poate distruge tot. Din punctul meu de vedere, in aceasta perioada mama nu ar trebui decat sa-si dezvolte sensibilitatea fata de copilul ei, sa interactioneze cu el permanent, sa nu se preocupe de nimic altceva. Este un lucru pe care nu-l gasesti spus sau scris ca atare nicaieri, insa experienta mea asta mi-a aratat – in cazul meu, din pacate poate prea tarziu.

Tatal, pe de alta parte, este o cu totul alta prezenta in viata copilului. Tatal nu poarta copilul timp de 9 luni in corpul sau fizic si nici nu-l aduce pe lume, nu-l hraneste si nici nu-l simte la fel ca mama. Este foarte greu sa fii tata in aceste conditii, caci aceasta fiinta la a carei conceptie stii ca ai contribuit pare ca nu-ti cere nimic si ca nu are nevoie de nimic de la tine. Tocmai aici cred ca este esenta relatiei dintre tata si copil: o mare parte din lucrurile de care un copil are nevoie sunt invizibile, iar tatal ii poate oferi toate aceste lucruri. Vorbim de dragoste, grija, liniste, echilibru, incredere, bucurie, joc, vorbe, priviri si atatea altele. Insa, deoarece minunata noastra societate si mentalitatea cu care sintem inconjurati ne invata ca in primele luni de viata copilul depinde exclusiv de mama si mama e cea mai importanta, rolul tatalui si prezenta lui in viata copilului sint diminuate si ajung uneori sa tinda spre zero. Timpul pe care un tata il petrece cu copilul este de multe ori foarte putin, insa ar trebui sa fie mai mult pentru ca numai astfel poate compensa celelalte lucruri pe care nu i le poate oferi copilului. De fapt, nu ar trebui sa vorbim despre ce trebuie si ce nu poate sa-i ofere un tata noului-nascut. Ar trebui sa recunoastem pur si simplu ca tatal este la fel de important ca mama din unele puncte de vedere si sa-i oferim spatiul pentru a-si dezvolta propriul instinct fata de copilul sau, asa ca mama. Ambii parinti au nevoie de cel putin acelasi spatiu si acelasi nivel de sustinere, pentru a putea crea pentru copilul lor un mediu sanatos si stabil in care acesta sa devina o fiinta sociala.

Pentru noi, modul cum ne relationam la Sofia este foarte diferit si fiecare isi gaseste propriile punti de interactiune cu ea, in felul lui. Totusi, gasesc ca presiunile sociale si mai ales familiale in cultura romaneasca sint foarte mari si de multe ori ne fac sa nu fim noi insine si sa nu ascultam ce ne spune vocea interioara. Asta se intampla atat in general, in viata noastra, cat si in situatia cand invatam sa devenim parinti. Or, atunci cum ne putem astepta sa fim impacati cu noi in ceea ce facem? Atunci cand intr-o familie se naste un cou copil, cred ca intreaga familie are de invatat, ca si comunitate dar si fiecare membru ca individ. Cred ca nu doar parintii invata sa devina parinti, ci si bunicii trebuie sa invete sa fie bunici, unchii si matusile la randul lor etc. De fapt, trebuie sa invatam sa relationam cu o noua fiinta care inca nu poate comunica si interactiona cu noi ca un adult – si acest proces de invatare si adaptare continua pe tot parcursul vietii, nu-i asa? Instinctul nostru, acel aspect al fiintei pe care cel mai adesea il uitam undeva in noi, trebuie sa poata iesi la lumina ca sa se manifeste. A avea un copil este inca o sansa pe care o primim de-a ne redescoperi asa cum sintem de fapt, dar am uitat, fiind ocupati sa traim si sa fim asa cum vor altii.

Revenire...pe pamant?

Ma uit foarte rar la blogul meu in ultima vreme; am fost putin socata sa vad ca nu am mai postat nimic din septembrie anul trecut... A fost o perioada incarcata de intamplari si semnificatii, care m-au facut sa pierd putin contactul cu lumea - prin blog dar si prin alte cai pe care le mai foloseam - pentru ca m-am concentrat pe a ma pastra cat mai "sane" posibil, in contextul dat.

Tot in septembrie am revenit din Austria si Franta, dintr-o tura foarte faina si ambitioasa prin Alpi. Nu am urcat Mont Blanc-ul inca, dar mi-a placut sa incerc acea experienta, desi nu eram prea pregatita pentru ea. Uneori e bine sa te lasi dus de val:) Nu am apucat sa scriu despre asta, pentru ca aproape de fiecare data cand incercam ma trezeam in mijlocul unei critici destul de dure la adresa Romaniei si asta m-a deprimat putin. Asa ca am spus ca voi scrie atunci cand o sa am o inspiratie mai pozitiva, cand voi reusi sa nu mai fac comparatii si sa iau lucrurile asa cum au fost.

Pana atunci, am reusit sa adun cateva ganduri despre ce au insemnat ultimele 8-9 luni pentru mine - nu stiu de ce, in engleza...