Pornind tot de la situaţia cu malurile Crişului Repede din Oradea, mereu sub ameninţarea pavării, betonării, liniarizării etc., mi-am amintit de ceva ce spunea un fost profesor de-al meu :
“Deoarece înţelegem atât de puţin din natura unică a lumii socialului şi din modul cum acţionăm asupra dezvoltării sale, creăm un univers tot mai dominat de stres şi tot mai puţin durabil.
Problema se găseşte foarte adânc, în abordarea noastră fundamentală faţă de lume. Secolul XX a fost martorul intensificării până la dominaţie a unui anumit mod de-a gândi – acela preocupat de controlul şi manipularea materiei. Deoarece am avut atâta succes în a folosi lumea materială care se află în afara noastră, modul de gândire care susţine astfel de acţiuni a devenit modul legitim de a vedea lumea. Este luat de bun. Şi totuşi, numai pentru că un anume mod funcţionează în raport cu anumite fenomene nu înseamnă că el este universal; nu înseamnă că toate fenomenele ar trebui privite în acelaşi fel.”
(Prefaţa la Development Practitioners and Social Process – Allan Kaplan)
După părerea mea, România (şi nu doar Oradea) oferă nenumărate exemple ale acestei abordări faţă de lume şi de viaţă, una care nu e doar excesiv de materialistă, ci şi absolut limitată, limitativă şi incapabilă de a construi. Poate de aceea în ţara noastră s-au distrus atât de multe (întreprinderi, clădiri, spaţii verzi şi zone naturale, idei, posibilităţi etc.), pentru că suntem aproape toţi sub dominaţia unei viziuni despre lume care ne face să luăm în calcul, să tratăm numai ceea ce e evident, sub ochii noştri, vizibil, dacă vreţi, şi implicit controlabil, previzibil. Ceea ce nu se vede, nu există, iar ce a mai rămas din credinţa noastră religioasă (care sa zicem ca ar putea sa compenseze putin) este, mă rog, de domeniul unui tărâm „spiritual” care pentru noi nu se prea împleteşte cu viaţa de zi cu zi. De aceea, când ne gândim la dezvoltarea oraşului Oradea, de exemplu, primul lucru care ne vine în minte este să numărăm zonele rezidenţiale nou-construite, supermarketurile care au mai apărut şi cât de pline sînt, câte şosele au fost asfaltate; abia apoi ne gândim la cum trăiesc oamenii de fapt, ce venituri au şi ce calitate a vieţii; undeva, pe la finalul listei, dacă insistăm, ne vom întreba şi ce înseamnă de fapt calitatea vieţii pentru noi. Ce ne face să ne simţim bine, mulţumiţi, fericiţi? Doar lucrurile materiale? Cat de fericiţi ne simţim, de exemplu, după o „tură” de cumpărături la Real sau Carrefour?
Cand spun toate astea nu-mi propun să aşez în opoziţie un tip de om materialist cu unul idealist, aşa cum sîntem obişnuiţi noi pe-aici să vedem lucrurile. Încerc doar să semnalez faptul că există cu adevărat (că vrem, că nu vrem) o latură invizibilă a lumii în care trăim, există aspecte pe care NU le putem controla (de exemplu, inundaţiile sau schimbările de climă şi, câteodată, chiar şi noi înşine sîntem incontrolabili) şi fenomene pentru care trebuie sa fim „pregătiţi” altfel decât prin betonarea şi consolidarea cu piatră a malurilor Crişului, în eventualitatea unor inundaţii care ar putea (?) să aibă loc în centrul oraşului Oradea.
Ma gandesc acum la o cunostinta care s-a trezit ca are cancer si, nefiind nicidecum pregatita sa fie pusa in fata unui astfel de diagnostic, a refuzat sa se trateze. Pana la urma a realizat ca va trebui sa o faca si intreaga experienta i-a schimbat intru totul modul de-a vedea lucrurile...
Ce mi se pare ingrijorator este faptul ca avem nevoie de şocuri atât de puternice, de confruntări duse la limita pentru a intelege mai mult decat ceea ce putem vedea cu ochiul liber. Iar uneori nici macar dupa astfel de şocuri nu intelegem... Pentru ca cel mai greu este sa te privesti pe tine in mod onest si cat mai „din afara”, ca sa vezi cat de mult te-ai îndepărtat de lumea invizibila din jur; cu alte cuvinte, sa mentii un echilibru intre a vedea materialul cat si imaterialul. Nu vreau sa filozofez prea mult. Cred doar ca, inainte de-a ne angaja in actiuni care-i privesc si pe ceilalti, ar fi bine sa ne gandim putin la cum ii vor afecta acele acţiuni – si nu doar în mod fizic.
Proiectul de amenajare a malurilor Crisului Repede in Oradea, cu toate etapele lui, mi se pare un exemplu potrivit aici, deoarece impactul său asupra mediului natural si asupra locuitorilor orasului (mai ales daca îi alăturăm alte proiecte locale…) are multe aspecte greu pre-vizibile si greu de controlat. Asadar, daca cineva isi face iluzii ca stie exact ce face, ce se va intampla mai departe cu pasarile care poposesc pe Criş sau cu peştii sau cum va creste calitatea vietii oradenilor viitoarea promenada de-a lungul râului şi ce impact va avea asupra lor faptul ca nu se vor mai putea apropia de apa, este, dupa parerea mea, mai mult decat naiv. Dar poate pe cei care pornesc astfel de proiecte nu ii intereseaza, de fapt, nici ce cred, nici ce vor, nici ce simt oradenii, cu atat mai putin ce nevoi ar putea sa aiba un cârd de ratuste sau un cuplu de lebede care ierneaza aici ; ce sa mai vorbim de fenomene climatice sau ceva similar. Ceea ce stie toata lumea, concret, este ca firma S... si persoanele P..., U..., F... trebuie sa se aleaga cu ceva de pe urma actiunii, iar oradenii sa primeasca si ei ceva foarte palpabil si vizibil, care arata ca s-a facut o investitie considerabila, ca sa nu existe comentarii. Astfel, la sfarsitul mandatului vom putea face o lista lunga cu « realizari concrete ». Restul realizarilor nu se pun, căci – Bună dimineaţa ! – nu se văd !
« O reţea vie răspunde la perturbaţii prin schimbări structurale, şi ea alege atât perturbaţiile de care să ţină seama, cât şi modul cum să le răspundă. Ce anume observă oamenii depinde de cine sunt ei ca indivizi şi de caracteristicile culturale ale comunităţilor lor de practică. Un anumit mesaj le va parveni nu doar datorită volumului sau a frecvenţei sale, ci în primul rând datorită semnificaţiei pe care o are pentru ei. […]
O maşină poate fi controlată; un sistem viu, conform modului sistemic de a înţelege viaţa, poate fi doar perturbat. Cu alte cuvinte, organizaţiile nu pot fi controlate prin intervenţii directe, dar ele pot fi influenţate dându-le impulsuri mai degrabă decât instrucţiuni. Schimbarea stilului convenţional de management necesită o mutaţie a percepţiei, deloc uşoară, dar aducătoare, în schimb, de mari recompense.
[...]
Cheia pentru o definiţie operaţională a durabilităţii ecologice este realizarea faptului că nu trebuie să inventăm nişte comunităţi umane durabile pornind de la nimic, ci le putem modela după ecosistemele naturii, care sunt comunităţi durabile de plante, animale şi microorganisme. Deoarece caracteristica remarcabilă a casei-Pământ este capacitatea sa inerentă de a susţine viaţa, o comunitate umană durabilă este una astfel proiectată încât modurile sale de viaţă, afacerile, economia, structurile fizice şi tehnologiile să nu interfereze cu capacitatea inerentă a naturii de a susţine viaţa. Comunităţile durabile îşi formează modelele de viaţă în timp, printr-o interacţiune continuă cu alte sisteme vii, atât umane, cât şi neumane. Durabilitatea nu înseamnă că lucrurile nu se schimbă: ea este un proces dinamic de coevoluţie, iar nu o stare statică.
Definiţia operaţională a durabilităţii implică faptul că primul pas în strădania noastră de a construi comunităţi durabile este că trebuie să ne „alfabetizăm ecologic", adică să înţelegem principiile de organizare, comune tuturor fiinţelor vii, pe care ecosistemele şi le-au dezvoltat pentru a susţine ţesătura vieţii. »
(Fritjof Capra – Conexiuni ascunse)
