Mont Blanc 2009

Oct. 2009

Raport de tura


Motto: “Daca n-ar avea orizont, daca n-ar avea inaltime,
Ce-ar insemna, ce-ar fi viata mea?”
(Semnal M)


Introducere

Dupa incercarea din 2008, Marius Vecan a ramas decis sa revina din nou la Chamonix, pentru a urca pe Mont Blanc. A doua oara trebuia sa fie mai bine, pentru ca deja ai din ce sa inveti . Partenerii de tura erau altii, insa aceasta nu e o problema – dimpotriva, faptul ca Farkas Attila (Potyi) a propus ca inainte de Mont Blanc sa facem un alt varf apropiat de 4000 m – Grossglockner, in Alpii austrieci – a fost binevenit, in special pentru aclimatizare.

Pentru mine, proaspat intoarsa din mijlocul pustietatilor sud-africane in spatiile inghesuite din Romania, tura asta avea sa insemne o improspatare de orizont si inaltime, caci in Europa trebuie sa urci mult ca sa te simti la fel de liber ca in unele locuri din Africa. Desi nu-mi planificasem sa particip si eu la aceasta expeditie, era pentru a doua oara ca cineva imi propunea sa incerc o ascensiune pe Mont Blanc si de data asta am acceptat.

Grupul montan Grossglockner se afla in Parcul National Hohe Tauern, ai carui munti cuprind cele mai joase straturi geologice din Alpi, fiind astfel considerati o « fereastra geologica ». Peretii uriasi, ghetarii, muchiile stancoase, diverse specii de plante si animale protejate constituie atractiile majore ale peisajului de aici – desigur, alaturi de micile case traditionale din lemn de la altitudini mai joase sau de vacile « presarate » si ele pe pasunile alpine. Regiunea Hohe Tauern este considerata « acoperisul Austriei », deoarece aici gasim cel mai inalt varf din tara (Grossglockner, 3798 m) si peste 300 de alte varfuri care se inalta la mai mult de 3000 m altitudine.

Mont Blanc-ul este binecunoscut alpinistilor, deci nu vom insista pe prezentari. Sa zicem doar ca am ales sa parcurgem ruta clasica spre varf, cea care trece pe la refugiul Gouter. Este o ruta relativ usoara, fara dificultati tehnice, insa care poate fi inabordabila in conditii de vreme rea, care poate prezenta riscuri datorita crevaselor etc.

Deoarece este un an de criza, din trupa mare care trebuia sa participe am pornit pana la urma doar 4: Adina, Potyi, Marius si cu mine. Am reusit sa avem 2 masini, ceea ce a fost foarte bine pentru toti – ne-au incaput bagajele si am stat relaxati. Am pornit devreme, la ora 6 in dimineata zilei de 27 august (intr-o joi), lasand in urma mame ingrijorate si caini tristi ca le pleaca stapanii, plus o gramada de probleme de rezolvat pe cand venim...

Prima zi, 27 august

In aceeasi zi am ajuns pana la Kals am Grossglockner (o mica localitate de munte la nord de Lienz, in Tirolul de est) si ne-am oprit in parcarea de la Luknerhaus, cabana-pensiune aflata la altitudinea de 1920 m, cu toate facilitatile imaginabile (inclusiv sauna)... Am cules tot felul de pliante si ne-am informat legat de vreme (stiam oricum de acasa ca va fi destul de buna in zilele respective), ne-am echipat rapid si ne-am facut rucsacii pentru a porni spre Stüdlhutte, unde trebuia sa dormim. Am plecat de jos pe la 6 seara, iar afara era destul de innorat, asa incat nu aveam prea multa lumina pentru poze... Totusi, am facut cateva de pe traseu. Urcarea – pe la Luknerhutte, o alta cabanuta - a fost lejera, insa uneori destul de abrupta – am facut 882 m diferenta de nivel in 3 ore. In ultima portiune ne-a prins intunericul. Din pacate nu am reusit sa vedem varful de jos, insa am gasit o poza superba pe internet si se poate vedea in galeria foto.

Prima noapte, asadar, am petrecut-o la Studlhutte (2802 m), unde aveam rezervarea deja facuta. Ca membru al Clubului Alpin Roman, ai reducere pana la 50% din pretul de cazare pe persoana, insa numai in baza legitimatiei, unde trebuie sa se vada stampila UIAA si viza pe anul in curs. La intrarea in cabana, toata lumea isi lasa bocancii, betele, pioletii, coltarii, fara grija ca o sa dispara ; iti iei papucii de casa si intri. Ne-am cazat si am primit fiecare un « prici », care era pat in toata regula, dotat cu saltea invelita in cearsaf, 2 paturi si perna. Dupa o cina scurta in sala de mese, ne-am retras in camera. Am ramas cu totii impresionati de modul cum arata cabana, de facilitatile de acolo (desi nu era apa calda si nici dus), de cat de multa lume era in zona, de mica biblioteca din sala de mese, unde puteai sa stai cu orele sa studiezi diverse rute si trasee si harti si albume despre Grossglockner si muntii din Austria.

Ziua a doua, 28 august

Dimineata la 5 ne pregateam deja sa parasim Studlhutte si atmosfera ei placuta. Multa lume pornise inaintea noastra – i-am intalnit pe majoritatea pe traseu. Am parcurs o portiune de versant in partea opusa cabanei, pe o poteca usoara, care ne-a scos pe ghetarul Teischnitz-kees. Acesta se afla in partea de vest a varfului, fiind despartit de acesta prin muchia Stüdl (sau Stüdlgrat). Nu ne-a luat mult sa ajungem la baza traseului, unde ne-am echipat si am pornit in coarda.

Primele lungimi de coarda au fost lejere – un fel de Piatra Craiului, nu mai dificil de gradul II. Mai tarziu am vazut ca unii mergeau fara coarda, cu seninatatea cunoscatorilor... Pana la « Breakfast place » (Fruhstuck platz, 3550 m) ne-am incadrat in cele 3 ore cat era estimat in toate ghidurile turistice. Am fi ajuns si mai repede, daca traseul nu ar fi devenit o mica autostrada montana: cred ca erau cel putin 5 grupuri si vreo 4 perechi care urcau in acelasi timp aceleasi portiuni din traseu… In orice caz, ruta a fost fermecatoare, eram practic pe o muchie intre doua abrupturi si peisajul era superb, si de o parte si de alta. Traseul este bine amenajat, gasesti gujoane destul de dese; daca vrei, le folosesti, daca nu, nu !

Dupa o scurta pauza de masa si de filmari la Fruhstuck platz (har Domnului, am avut timp din belsug, pentru ca mai trebuia sa asteptam sa plece grupul mai mare dinaintea noastra), am pornit-o mai departe, incantati de vremea buna si de roca stabila, desi aparent exfolianta. Multi din alpinistii cu experienta spun ca aceasta ruta este una tipica pentru Alpi si ca ofera multe satisfactii. Adevarat, traseul a fost foarte variat, am avut diferite tipuri de provocari, avand in vedere ca mergeam pe muchia de stanca : traverseuri, urcusuri mai mult sau mai putin tehnice, dar maxim gradul III. Cataram in perechi : Adina cu Potyi, eu cu Marius, pe doua corzi separate. Din cand in cand, valuri de nori treceau peste noi, dar fara precipitatii, aducand numai racoare. Adevarul este ca intr-adevar, poti parcurge traseul destul de bine si fara asigurare in coarda – eu una, desi avand cea mai putina experienta dintre toti, am simtit asta de multe ori. Totusi, sint pasaje mai dificile sau mai expuse unde n-as fi indraznit sa merg fara coarda.

Mergeam bine, asadar am ajuns curand la Platte, un loc unde o placa de stanca pune dificultati in traversare, caci e spalata si are un prag foarte foarte ingust pentru picioare, iar prize de maini aproape deloc. M-am bucurat si aici de bocancii Hanwag, care s-au dovedit calitatea. Am reusit sa trecem cu totii de Platte si am continuat traseul, simtind deja in mod considerabil altitudinea. Conform topo-ului lui Potyi, luat de pe internet, mai aveam de trecut un singur pas mai dificil, echipat cu o bucata de coarda fixa, care pe mine m-a ajutat. De acolo am mai mers putin si am ajuns in ultima portiune, cea care te scoate direct pe varf. Sus, eu eram deja obosita, atat din cauza lungimii traseului cat si din cauza altitudinii. Dar nu esti niciodata prea obosit ca sa admiri Europa de la 3798 de metri! Este, cu adevarat, un spectacol magnific al naturii dar si al omului –am vazut de cealalta parte a muntelui soseaua alpina Grossglockner, precum si cateva constructii (probabil hoteluri) asezate la inaltimi incredibile. Si totusi, mi se pare ca dincolo de ceea ce vezi, ceea ce simti este coplesitor.

Pe varf ne-am intalnit cu grupul de polonezi care ne intarziasera destul de mult, dar pe care nu am reusit sa-i depasim deoarece erau multi si legati in coarda toti. Am acceptat situatia, n-am zabovit prea mult si am luat-o in jos. Ne opream din cand in cand sa admiram peisajul sublim, sa privim 360 de grade in jur si sa ne bucuram de maretia muntelui, de perspectiva pe care ne-o oferea altitudinea.

Coborarea n-a fost nici ea usoara, caci eram tot pe o muchie, de data asta parca si mai expusa, insa echipata cu locuri de asigurare. Mergeam cand in coarda, cand liber. Ajunsesem pe varf dupa 7 ore de urcus, iar acum ne-a luat destul de mult sa coboram din portiunea stancoasa si sa trecem pe ghetarul Ködnitzkees, care ne scoate la cabana Erzherzog-Johann (3454 m). Desigur ca ramaneam mereu in urma, caci pentru mine efortul era deja foarte mare si eram si pentru prima data pe un ghetar ! Cu ceva asistenta, am ajuns la cabana, unde am facut o binemeritata pauza. Nu prea lunga insa, caci vremea incepea sa se strice si trebuia sa ne grabim in jos.

Ultima portiune stancoasa pe care am coborat-o, si ea echipata, ne-a scos pe ghetarul care cobora inapoi spre Luknerhutte. Din pacate insa, de cum am ajuns pe ghetar a inceput sa ploua, iar vizibilitatea a scazut mult, caci intre timp se innorase. Stiam deja ca ne asteapta o aventura... Potyi si Adina au luat-o inainte, fiind mai in forma, iar eu cu Marius am ramas in urma. Ne-am inteles ca ne vedem jos, ei urmand sa ne marcheze cumva poteca, ce devenise greu de identificat din cauza cetii si a apei de pe ghetar. Desigur ca am bajbait ore in sir pe ghetar – deja era noapte si nu mai aveam nici o speranta sa gasim poteca sau vreun semn. Din cauza apei de ploaie, bolovani alunecau pe ghetar si din cand in cand auzeam zgomote puternice. Am decis sa traversam ghetarul si sa incercam sa ajungem sub portiunea muntoasa, ca sa stam pe pamant. A fost o idee buna, caci am descoperit acolo un adapost din pietre si am reusit sa ne ascundem de ploaie. Oricum, deja eram uzi – noroc cu gecile si suprapantalonii care ne protejasera... La un moment dat, a inceput sa se insenineze si am reusit sa vedem luminile de la Studlhutte. Atunci am stiut ca sintem pe drumul bun, insa nu puteam gasi poteca in jos.

Ziua a treia, 29 august
Noaptea aceea s-a numit bivuac, insa eram fericiti ca aveam un adapost si nu mai eram pe ghetar. Abia dimineata urma sa vedem ca statusem pe o limba de pamant, chiar langa masa de gheata ce iradia ca un frigider. Nu stiam nimic de Adina si Potyi, incercasem sa-i sunam dar telefoanele erau descarcate. Bad luck… Am primit un apel si Potyi ne-a spus ca nici ei nu au gasit poteca, dar ca mergeau in jos oricum. A fost interesant, am avut o noapte aproape alba, la propriu si la figurat, caci nu aveam la noi saci de dormit iar somnul, in acele conditii, se limita la maxim o ora odata.

De cum s-a crapat de zi, am inceput sa cautam poteca si, culmea, am descoperit-o nu departe de locul unde eram. Totul arata mai bine decat imi imaginasem eu in noaptea dinainte, impresionata de ideea de ghetar, crevase si stanci care se prabusesc… Am reusit sa coboram, incet, cu un popas la Luknerhutte, unde ne-am spalat si am baut o cafea. Vremea era inca destul de rea si se facuse mai frig. Pe la ora 9 dimineata eram la Luknerhaus, in parcarea unde ne lasasem masinile. I-am gasit pe tovarasii nostri acolo – se pare ca ajunsesera totusi noaptea jos, dar nu stiau nici ei cum – in orice caz nu pe poteca pe care ar fi trebuit!

Am facut o pauza de toaleta, masa, relaxare si apoi ne-am imbarcat, incet, in cele doua masini, in directia Chamonix. Eu si Marius fiind obositi, am facut cateva opriri pe drum, iar dupa-masa am decis sa poposim intr-un camping langa Innsbruck, la Hall in Tirol, un orasel foarte dragut. Am avut asadar timp sa ne revenim, sa mancam, sa facem un dus cald, dar si sa ne aerisim echipamentul.

Ziua a patra, 30 august

De dimineata, ne-am continuat drumul spre Franta, stiind ca ne astepta o zi intreaga de condus si multe locuri frumoase. Am strabatut multi kilometri prin muntii Elvetiei, unde am facut cateva pauze sa admiram peisajul. Soselele montane erau extrem de inguste si aglomerate, deci mergeam precaut. Am trecut printr-un loc impresionant care se numeste Furka Pass, si nu ne-a venit sa credem ca elvetienii reusisera sa faca un astfel de drum la acea altitudine... Poate ca – gandea fiecare din noi – se va putea si in Romania candva, in viitorul indepartat, cand autoritatile noastre isi vor aminti ce datorie au...

Am trecut lejer si de Liechtenstein – Vaduz, singura vama de pe drum, si dupa-masa intram deja pe valea Chamonix. Alpii francezi strajuiau locurile pitoresti de pe vale, inzapeziti si frumosi, luminati de o luna aproape plina. Am ajuns la campingul cunoscut de Marius in Les Houches, o alta mica localitate dupa Chamonix (campingul se numeste Les Trabets si vi-l recomandam cu drag, e simplu si ieftin) unde am innoptat fericiti, pregatindu-ne psihologic pentru ceea ce urma...

Ziua a cincea, 31 august

Era o luni, trecuse weekend-ul si ne astepta si pe noi un fel de munca 
Am pregatit echipamentul, mancarea bine impartita si apa, ne-am imbracat si am pornit-o spre legendarul Munte Alb... Nu puteam sa nu ne oprim din cand in cand pentru poze si pentru a admira Alpii in toata splendoarea lor. Era o zi frumoasa, insorita, cu cer albastru si senin si o atmosfera clara, curata. Inainte de pornire, incercasem sa ne facem rezervare la refugiul Gouter, insa fara succes. Dupa experienta din anul trecut, Marius recomandase sa urcam fara cort si echipament de campare, deci sa ramanem la refugiu peste noapte, deoarece acest lucru facea ascensiunea mai usoara si toata expeditia mult mai simpla. Cortul, de fapt, nici nu prea e necesar – ne-am dat seama mai apoi – de vreme ce francezii au avut grija sa-si construiasca refugii in locurile-cheie si sa le echipeze bine. Practic, tu ca turist nu prea trebuie sa cari multe lucruri cu tine pe munte : la refugiu gasesti pături sa te acoperi noaptea, gasesti mancare si ceva de baut. Desigur, preturile sint pe masura ... altitudinii . Ne-am dat seama ca apa avea sa fie cea mai mare problema pentru noi, caci nu vroiam sa cheltuim foarte mult, iar daca nu caram cu noi apa de jos nu aveam alta optiune decat sa cumparam de la refugii.

Ne-am inceput urcarea cu o telecabina pana la 1794 m (Bellevue), de unde am continuat in TMB (Tramway du Mont Blanc), trenuletul cu cremaliera desprins ca dintr-o poveste, care, cocotat pe marginea muntelui, ne-a dus pana la 2372 m (Nid d’Aigle), aproape de ghetarul Bionnassay. Ne-a impresionat numarul mare de turisti de toate varstele (si nu neaparat montaniarzi) pe care i-am intalnit in absolut toate punctele-cheie. La Nid d’Aigle am discutat putin cu domnul care avea rol de punct de informare turistica (vezi foto) si care a mai sunat o data pentru noi la Gouter sa-i anunte ca venim. Tot mai tarziu aveam sa vedem ca echipa de la refugiu nu avea cum sa urmareasca sau sa controleze numarul celor care urcau – si, de fapt, nici nu avea un interes foarte mare pentru asta. Esti acolo, te descurci ! Ei te ajuta daca pot. Daca nu, te ajuti singur...

In aceasta zona, urcusul era usurel, pe o poteca clara, ce serpuia printre bolovani in genul celor din Retezat. Era surprinzator de cald, asa incat a trebuit sa renuntam incet-incet la hainele groase si am cam ramas in tricouri... Le chamois, la fel de legendara capra-neagra de Alpi despre care citisem demult la orele de franceza, era peste tot si foarte bine integrata in peisaj – pe masura ce urcam identificam tot mai multe pâlcuri de capre cu pui ici si colo, insa nu prea ne puteam apropia mult de ele. Pozele vorbesc foarte bine despre aceasta portiune din traseu. In stanga noastra se desfasura in toata splendoarea ei creasta masivului, pe care Marius ne-a punctat cele mai importante varfuri si celebrele « aiguilles ». Minunat ! Simteam ca as putea ramane cateva zile acolo, sa contemplu toata acea maretie...

Pe la pranz eram in dreptul refugiului Tête Rousse, dar am facut popas pe traseu, afara, fara sa mai vizitam refugiul. Limba de gheata pe care trebuia s-o trecem era acum extrem de ingusta fata de 2008 – ne spunea Marius - si de-a lungul ei curgeau suvoaie de apa. « Le grand couloir » pe care urma sa-l traversam era de asemenea pustiu – adica fara pic de zapada, lucru mai putin obisnuit. Am vazut mai incolo, la Muzeul din Chamonix, care e povestea cu topirea ghetarilor montani. Pentru mine, schimbarile climatice sunt un subiect foarte prezent, insa nu am avut ocazia sa vad cu ochii mei situatia dintr-o astfel de zona. Iata deci ca acum m-am lamurit... si pot sa spun ca schimbarile sunt, intr-adevar, dramatice, mai ales in ultimii ani.

Portiunea de urcus dintre Tete Rousse (3167 m) si Gouter (3817 m) parea – si s-a dovedit a fi – mult mai abrupta decat ce avusesem pana atunci de infruntat. Erau si aici multe grupuri care urcau deodata – unii asigurati in coarda, altii nu. Oricum, tot traseul este echipat cu maini curente, trepte etc. De fapt, nu a fost o bucata dificila de drum, insa atunci am inceput sa simtim altitudinea care, combinata cu caldura si faptul ca soarele stralucea nestingherit de nori, ne facea sa ne simtim tot mai obositi si sa ne miscam mai incet. Totusi, cam la ora 16 eram la refugiu, unde situatia s-a mai schimbat : batea vantul si incepea zona zapezilor permanente. Mi s-a parut incredibil cum acest refugiu parea agatat de muchia intinderii de zapada, fiind localizat exact intre aceasta si portiunea stancoasa de mai jos. Incredibila arhitectura si dispunere ! As putea scrie pagini intregi ca sa descriu numai refugiul si atmosfera de acolo : erau prezenti oameni de diverse varste (cei mai tineri cam la 20 de ani si cei mai in varsta cam la 60), sexe si nationalitati, echipa de serviciu a refugiului era ca argintul viu : gateau, serveau, faceau curat. La intrare, din nou sala cu incaltari si bete, pioleti, coltari. In sala de mese, o groaza de lume care nu avea loc sa doarma (va dati seama, daca refugiul are 80 de locuri...) si prefera sa vegeteze pe cate o banca. Afara, pe ingusta terasa suspendata din jurul refugiului, grupulete care isi impartaseau din povestile de pe munte. Deasupra noastra mai trecea din cand in cand cate un elicopter care transporta mancare la vreun alt refugiu. Mai incolo am observat o poteca in zapada de deasupra refugiului, de pe care apareau uneori oameni. Ma tot intrebam de unde – am reusit sa exclud posibilitatea ca veneau de la vreun WC « in natura », deoarece refugiul isi avea propriul WC, ce-i drept nu foarte curat, dar acceptabil (macar aveai hartie igienica). De fapt, aceea era poteca pe care se continua spre varf. Interesant cum de la reugiu, din cauza zapezii, nu vedeai zona de mai sus si daca erai la prima ascensiune, nu prea stiai ce te asteapta.

Cred ca asta a fost ziua cea mai lunga din toata expeditia noastra – adica mie asa mi s-a parut. Eram atat de obosita incat nu-mi imaginam ce as mai putea face cu bruma de forta care-mi ramasese...

Dupa ce am mancat, am mai povestit cu « gardienii » refugiului si i-am vrajit, in franceza mea rezonabila, asa incat ne-au dat cateva paturi. Inca o data, reducerea pentru membrii cluburilor alpine din Federatia Internationala s-a aplicat si am scapat mai ieftin. Era cam ora 19.00 cand am fugit rapid la culcare, deoarece colegii mei erau porniti sa ne trezim cu noaptea-n cap pentru a porni spre varf. Eu, care habar nu aveam despre modul cum se fac astfel de ascensiuni, am zis : ok, let’s go ! Decizia de-a profita de timp pentru a ne odihni a venit astfel si pentru ca se anunta schimbarea in rau a vremii, incepand din zilele urmatoare. Asadar trebuia sa urcam cat mai repede ca sa putem face varful.

Ziua a sasea, 1 septembrie

Am dormit foarte ciudat, caci de indata ce s-a lasat intunericul a inceput un vant cumplit. Aveam senzatia ca refugiul se va desprinde cu noi cu tot si vom zbura peste curcubeu, undeva spre Oz, ca Dorothy! Aveam mintea plina de intrebari si inima mica... Pot sa spun ca poate pentru prima data in intreaga mea experienta montana, simteam ca nu mai pot continua. Cand bravii mei colegi s-au trezit cu noaptea-n cap sa se echipeze si sa porneasca spre varf, eu am zis asadar « pas » si am decis ca e mai bine, din toate punctele de vedere, sa raman la refugiu.
Majoritatea celor cazati in acea noapte au pornit pe intuneric – un intuneric cuprinzator, dens, ca o cafea tare – si bine imbracati, deoarece se facuse foarte frig si vantul care continua sa bata puternic accentua senzatia. Adina, Marius si Potyi au pornit legati in coarda. Eu nu m-am razgandit si am ramas jos. A fost foarte ciudat pentru mine sa ma opresc acolo, atat de aproape de obiectivul expeditiei... Mi-a parut rau ca nu am incercat, insa pe de alta parte stiam ca mi-as fi pus in dificultate colegii daca la un moment dat nu mai puteam, asa ca eram impacata cu decizia mea.
Mai tarziu, pe lumina, am intrat in vorba cu un francez singuratic si ne-am inteles sa-l insotesc pana cand m-as fi intalnit cu cei 3 temerari ai mei. Zis si facut ! Omul, foarte simpatic, mi-a dat coarda sa ma leg dupa el si am pornit tacticos pe mica poteca de langa refugiu.
Am parcurs cei 15 metri care te scot deasupra refugiului si m-am trezit dintr-o data parca intr-o alta lume ! Poate ca asa arata Oz, ma gandeam, poate ca vantul chiar ne-a purtat acolo ! Incredibil ! Cat vedeai cu ochii, numai zapada neatinsa, lucind in soarele puternic, iar in dreptul nostru, rasarind din vale, numai varfuri de munti inzapezite. Superb, ce mai ! Nu mai stiam unde sa ma uit : la poteca din fata mea, pe care trebuia sa calc cu grija sa nu-mi agat coltarii aiurea, in stanga spre Aiguille du Midi sau in dreapta spre Bionnassay. Daca ridicam privirea in fata, vedeam serpuind poteca ce urca pe panta varfului Dom du Gouter, de care trebuia sa trecem pentru a ajunge pe Mont Blanc. Distantele mi s-au parut uriase si nu-mi venea sa cred ca se pot parcurge in doar cateva ore. Ma intrebam unde or fi cei 3 colegi ai mei si incercam sa-i depistez cu privirea. Absolut inutila incercare, caci era atata lume pe poteca, mergand in ambele sensuri, incat n-as fi reusit. Acum era deja trecut de ora 10 dimineata, deci dupa calculele mele ar fi trebuit sa fie undeva pe drumul inapoi.

Dincolo de catararea din Grossglockner, experienta de-a merge spre Mont Blanc, calcand aspru pe zapada inghetata a inaltimilor de la 4000 de metri, unde stiam ca atata lume si-a pierdut viata ani la rand, a fost pentru mine una senzationala. Am ajuns sa « gust », pana la urma, si eu din ceea ce inseamna asa de mult pentru atatia alpinisti. Nu ca pentru mine n-ar insemna nimic, dar eu personal traiesc si simt altfel aceste experiente, iar inaltimile varfurilor nu sunt singurele care sa-mi ofere o traire profunda si o provocare maxima. Totusi, trebuie sa recunosc ca treceam pe langa crevase cu inima stransa si ma uitam admirativ la cei care indrazneau sa parcurga pe jos ditamai intinderea de zapada, care parca nu se mai termina decat undeva in cer.

Am mers putin pana cand l-am vazut in fata noastra pe Marius, urmat de Adina si Potyi. I-am recunoscut usor, desi erau destul de departe. M-au intampinat cu mirare si le-am explicat ca nu fusesem in stare sa raman la refugiu sa-i astept: trebuia sa incerc si eu sa merg macar putin mai departe. Adevarul e ca pe lumina e mult mai simplu si mai sigur. Imi placea ! Cand mi-au povestit ca ajunsesera pe varf dimineata la ora 6, pe un frig absolut, am stiut ca echipamentul meu nu ar fi facut fata – asta daca as fi reusit sa ajung pana acolo, lucru indoielnic, avand in vedere distantele, conditiile si mai ales altitudinea. Simteam chiar si aici, la ceva distanta de Dom du Gouter, cum mi se taie respiratia si imi slabesc puterile si asta era clar din cauza altitudinii.

Ma uitam la colegii mei, incercand sa citesc pe fetele si in miscarile lor cum se simteau. Evident ca erau obositi, insa fericiti. Adina abia mai putea zambi. Potyi incerca sa mai faca ceva poze, iar Marius era, parca, transpus intr-o alta lume, in lumea muntilor caruntilor...

M-am dezlegat din coarda, i-am urat francezului meu drum bun si am pasit alaturi de colegii mei inapoi spre refugiu. Din pacate nu reusisem sa merg prea departe, insa nu mai aveam ce face : trebuia sa coboram. Iar coborarea a fost relaxanta, desi prima parte ne-a cam solicitat. Eram oricum la finalul expeditiei, asa ca nu mai aveam in gand decat ceea ce lasam in urma ; nu ne prea interesa ce urma, decat sa ajungem cu bine inapoi la corturi. Am fost cu totii foarte tacuti aproape tot timpul. Eram plini de spiritul muntelui si de sentimentul acela inaltator care te cuprinde atunci cand urci pe un varf. Nu stiu ce se mai petrecea in mintea si sufletul celorlalti, insa eu meditam destul de mult la mine si la tot ceea ce facusem, ce simtisem... Pana cand am ajuns la trenuletul cu care trebuia sa coboram, imi facusem deja o evaluare de sine, ca sa-i spun asa. Foarte interesant cum o astfel de experienta te face sa te privesti pe tine in ochi si in suflet si iti deschide atatea usi spre autocunoastere...

La ora 14.30 eram deja la Nid d’aigle si astfel am reusit sa luam ultimul tren inapoi – foarte aglomerat – si apoi aceeasi telecabina. Am ajuns la corturi si ne-am inceput ritualul de despachetare, spalare, mancare etc. Spre seara s-au adunat nori si in noaptea aceea a plouat puternic. Nu stiam cum e sus, insa ne bucuram ca reusiseram sa urcam si sa coboram cu bine. Poate ca fusese o fereastra de vreme buna spre Mont Blanc, nu stiam sigur, insa asa a fost sa fie. Vorba lui Marius, de data asta muntele ne lasase sa-l urcam iar noi ii multumeam, pentru ca stiam cu totii ce inseamna asta.

Intoarcerea acasa, 2 - 4 septembrie

Aventurile pe munte se terminasera, asa ca aveam program de voie... Dupa un somn bun, am decis sa vizitam putin Les Houches si apoi sa pornim spre Chamonix. Era o zi cam innorata, ploua din cand in cand, dar a fost bine. Am petrecut ceva timp printr-o librarie din Les Houches si am admirat micile casute pitoresti, apoi ne-am plimbat pe stradutele aglomerate din Chamonix (ca doar eram in plin sezon estival), am studiat preturile la echipament montan in vreo doua magazine si am vizitat vestita Casa a Ghizilor. Dupa-masa am pornit mai departe, spre Elvetia. Pe Adina si Potyi ii lasasem in Chamonix. Ne-a prins noaptea chiar in zona Lacului Geneva, unde intamplator am ajuns chiar la campingul in care Marius si trupa din 2008 poposisera la randul lor, in anul dinainte. Un loc superb, chiar pe malul lacului, ferit de zgomot si lume desi era chiar mai jos de soseaua principala a oraselului Vevey. Dupa ce am pus cortul ne-am balacit pe intuneric cu parere de rau ca trebuia sa iesim din apa ca sa dormim... Vremea era superba, apa calduta, locul frumos si linistit, cerul senin si plin de stele... Sa tot stai acolo.

Ziua urmatoare am pornit spre Berna, unde nu am prea fost turisti pentru ca am prins o ploaie zdravana. De fapt, dupa ce am coborat de pe munte ploaia ne-a urmarit insistent pana acasa. Aveam cateva orase importante pe traseu – Zurich, Munchen, Linz – dar vremea ne-a cam impiedicat sa ne bucuram de atractiile turistice pe care le ofera. Practic, am cam condus intr-una pe o ploaie torentiala pana vineri (4 septembrie), cand la ora 23 eram deja la Budapesta. Am decis sa continuam pana acasa. La ora 6 dimineata m-am trezit zguduita de gropile din vama Bors, care am senzatia ca nu vor disparea niciodata, la fel ca multe alte probleme ale Romaniei. Mica noastra escapada era deja de domeniul trecutului – ne-au ramas doar poze, amintiri, senzatii. Vrajitorul din Oz ne adusese inapoi acasa, de unde cine stie cand vom mai putea « zbura » spre alte inaltimi...

Resurse :
http://www.summitpost.org/view_object.php?object_id=150224
www.bergsteigen.at
www.chamonix.net
www.montblancguides.com