Despre dezvoltarea turistica a zonei Vartop (Apuseni) in stil romanesc autentic

Intamplarea face ca in ultimii ani am ajuns mai rar in zona Vartop-Arieseni. Mai précis, nu am fost deloc in 2009, am fost o data in vara lui 2010 si o data in vara acestui an. Iarna nu am mai mers, caci oricum nu ma atrage nebunia de la baza partiei de schi si nici preturile exagerate la schi-lift. In fine, as vrea sa povestesc putin despre cum e vara la Vartop... Si chiar nu scriu acest material cu intentia de-a fi din nou impotriva, „Gica-contra”, nemultumita, carcotasa sau in vreun alt fel similar, ci pur si simplu aceste doua experiente de cateva zile in zona m-au facut sa vreau sa povestesc despre asta.

Imi amintesc de anii 1996-2000, cand tocmai venisem in Oradea si descopeream Muntii Apuseni alaturi de „Cercetasii Romaniei”... Vartopul era una din destinatiile noastre preferate: o zona pitoreasca, unde ai ce face in natura, de unde mai porneam spre Padis si unde mergeam la schi iarna-desi si pe vremea aceea preturile de urcare cu schi-liftul erau mult prea mari comparativ cu alte partii din tara. Imi amintesc ca atunci locul era inca relativ autentic, exista doar cantonul ROMSILVA ca si spatiu de cazare si ceva la baza partiei, poate inca vreo doua-trei case de vacanta ascunse pe undeva, iar versantul opus acesteia era punctat de „mutaturi” - case temporare, de vara, ale motilor. Cam asta puteai sa vezi la Vartop, in afara de natura „neatinsa”, asa cum ne place sa vorbim mai ales strainilor despre natura Romaniei. Bineinteles, WC-ul era tot „in natura”, dar destul de bine marcat...

Au trecut doar 15 ani si, evident, Vartopul (ca si intreaga Vale a Ariesului dealtfel) „s-a dezvoltat turistic”: acum exista mult mai multe spatii de cazare, inca o mini partie de schi langa cea veche, precum si o noua partie cu telescaun. Exista o serie de tarabe la baza partiei, unde poti cumpara de la placinte pana la diverse obiecte nefolositoare fabricate cel mai probabil in China. Tot aici gasim si o aglomeratie de casute improvizate (unele in vechi remorci cu aspect ponosit) unde se inchiriaza schiuri, placi si alte accesorii pentru sporturile de iarna. In ultimii ani, undeva in zona limitrofa acestor ... stabilimente, sa zicem, gaseam in mod constant in zapada o groapa de vreo 3 metri diametru de unde se ridica un fum negru si urat mirositor, nicidecum natural, caci venea de la gunoaiele care erau aprinse acolo.

Vara, locul a devenit tot mai urat (cel putin mie mi se pare urat), caci nu mai era zapada care sa acopere mizeria, santurile, eroziunea, gramezile de pamant si moloz depozitate aiurea, si nu prea era nici iarba verde, altfel specifica zonei. S-au creat noi drumuri de acces in diverse locuri cu noi constructii, si de o parte si de alta a soselei. Mai mult, spatiile de cazare – pensiuni, vile, hoteluri, cabane – sint imprastiate pe unde s-a putut, asa incat sa fie relativ aproape de partiile de schi (uneori chiar atat de aproape incat sa permita turistului „sportiv” sa sara din cabana direct in telescaun), iar despre stilul in care sunt construite mai bine nu-mi exprim parerea, caci nu sint arhitecta ca sa stiu cum ar trebui sa arate sau ce impresie sa faca o astfel de constructie intr-o zona aflata la limita unui parc natural, la munte, in Romania. Sint si eu o simpla turista care mai merge pe munte si are oarece pregatire de ghid, careia ii place sa fie in natura si s-o protejeze de alti ... turisti – si nu numai.

Va spun sincer ca am venit si anul acesta cu o MARE dezamagire in suflet de la Vartop. Am ramas cu impresia ca nu s-a schimbat absolut nimic acolo in ultimii aproximativ 5 ani, iar daca exista modificari, ele nu sunt benefice zonei. De fapt, poate ca s-a construit mai mult, categoric exista mai multe cabane si pensiuni, insa in rest, nu am observat progrese: aceeasi mizerie domneste peste tot, aceeasi dezordine o gasim in jurul fiecarei constructii, aceleasi drumuri facute dupa bunul plac al fiecarui proprietar, fara nici o coerenta, aceleasi gramezi de gunoaie si resturi de la constructii, aceleasi tarabe obosite, peticite, aceeasi atmosfera deprimanta. Ce am mai gasit nou au fost o serie de captari de apa la fel de intamplator alese ca si locul unde au fost construite pensiunile, precum si multe constructii de vanzare – din care unele neterminate... A trebuit sa urc destul de mult pe coasta opusa partiei ca sa gasesc ultimele case motesti de vara care au mai ramas din cele initiale. De fapt, daca nu ar fi fost cateva vaci, oi si cai prin zona m-as fi gandit ca motii au renuntat sa mai foloseasca terenurile de aici ca si pasuni – dar nu e cazul, se pare ca avem acum un melange interesant intre turism si pasunat traditional, deoarece noi in cele doua zile cat am stat aici ne-am trezit cu masina lovita de copita unui cal si cu oile traversand chiar spatiul din fata cabanei unde stateam pe putina iarba existenta... Probabil ca nimeni nu vrea sa renunte la interesul lui: nici orasenii care vin la munte sa ia o gura de aer curat, nici localnicii care trebuie sa-si creasca animalele cumva. Iar autoritatile, sincer vorbind, nu prea stiu sa faca ordine in propria ograda, lucru vizibil de la o posta. Ma intreb daca exista vreun plan de urbanism al zonei sau daca e respectat. Oricum ar fi, NU SE VEDE!!!! Asa cum sint prea putine locuri in Romania in general unde planificarea teritoriala sa fie un punct tare...

Pe langa toate aceste detalii care se refera mai mult la aspectul zonei si la cum se fac lucrurile aici, mai exista si cele care tin de noi, oamenii, cei care le facem si cei care venim in astfel de locuri sa ne bucuram (sau nu...) de tot ce au ele de oferit. Daca la o simpla plimbare intre cele doua partii era sa fim calcati de cateva ATV-uri care faceau raliu pe drumul in constructie, iar cand am incercat sa gasim o terasa draguta unde sa bem o cafea a fost imposibil, ce sa mai vorbim despre femeia care vindea ciuperci depozitate in lazi asezate in gropile pline de praf de pe marginea drumului? Ce sa mai spun despre cum arata micul (si singurul) magazin din intreaga zona, care dealtfel serveste si de bar cu o asa-zisa terasa (doua banci, doua scaune si o umbrela) plasata in statia de autobuz care e si loc de parcare si autostop? Inutil sa mentionez calitatea serviciilor pe care le primesti ca turist la unele (har Domnului, nu toate!) din noile pensiuni, vile, hoteluri din zona – asta in cazul in care esti primit, caci unele servesc masa de exemplu doar pentru cei cazati acolo. Definitia lor pentru „ospitalitate” nu cuprinde posibilitatea de-a lua doar masa (daca de exemplu esti in trecere). In fine, aici turismul e mai ... special, putem spune chiar autentic, nu? De fapt, experientele mele au aratat ca nu doar aici, in Apuseni, ci aici in Romania, turismul se face cam in acest fel si are cam acest impact. Nu vreau sa generalizez, insa exemplele de acest fel din tara noastra sint chiar foarte multe.

Ma gandesc deja cu tristete la iarna care vine, caci probabil nu voi rezista psihologic sa mai vin aici la schi – nici macar pentru schi de tura – avand in vedere aglomeratia, galagia, muzica de pe partie, gunoiul omniprezent, sirurile interminabile de masini parcate pe marginea drumului - in lipsa unor locuri de parcare amenajate, dezordinea si haosul pe care le-am gasit mereu la Vartop in ultimii ani. Si ma mai gandesc cu mare indoiala la asa-zisul succes al turismului de aici, din aceasta parte importanta a Apusenilor, la viitorul zonei in sine, la ce se va alege de natura acestor locuri si la cum vor arata ele daca „dezvoltarea” va continua in acest mod: neplanificat, incoerent, arbitrar, inestetic, total strain de specificul local. Eu chiar cred ca aceste lucruri care nu se intampla sau se intampla asa cum nu e bine nu tin de o lipsa de fonduri sau alte scuze care ar putea fi invocate de autoritati, de proprietari, de localnici. Cred ca ordinea din jurul casei tine de buna crestere a fiecarui individ, curatenia locurilor in care ne petrecem timpul tine de bunul simt, de cei sapte ani de-acasa daca vreti, adica sint lucruri a caror masura e data de respectul pe care ni-l acordam noua insine – pe care in mare parte il invatam, in prima faza, in sanul familiei. Iar modul cum proiectam o cabana intr-o zona de munte ca aceasta, modul cum construim aici, planificarea dezvoltarii unei statiuni turistice si alte lucruri similare tin de calitatea educatiei noastre in afara familiei-in scoli, in facultati, in grupul nostru de colegi si prieteni... Pana la urma, poate ca daca mergeti la Vartop si priviti cu atentie, veti vedea masura gradului de civilizatie al unei parti din Romania secolului 21!

Dar pana la urma, ce conteaza ce crede un simplu turist, cand exista atatia specialisti in turism si dezvoltare in Romania si atatea persoane care pana la urma decid pentru noi cum sa se faca turismul?

Nota: Imi cer scuze daca pozele nu sint foarte estetice, tind sa cred ca este mai degraba din cauza subiectului lor decat a nepriceperii mele. Daca dati clic pe ele le puteti vedea mai mari si puteti observa detaliile.

Committed sau... Looking for the meaning of marriage - Cautand sensul casniciei

Am primit imprumut urmarea cartii (bestseller) scrisa e Elizabeth Gilbert cu cativa ani in urma, "Eat, Pray Love" (Mananca, roaga-te, iubeste) si m-am apucat s-o citesc. Desi nu prea am timp, sint curioasa sa vad cum suna scrierea in engleza (pe celalalta am citit-o in romana) si sa vad ce fel de sens gaseste institutiei casniciei in lumea post-postmoderna in care traim.

Va tin la curent!!

***
I've started to read Elizabeth Gilbert's book "Committed", which is a sequel to "Eat, Pray, Love" that I read some years ago. This one is about finding some meaning in marriage and, with this (if it happens), being able to overcome the scars of a terrible divorce that each partner of this couple lived. Giving another chance to marriage, from a renewed perspective... Surely sounds familiar...

I'll keep you posted!!

Kurt Diemberger – K2. Muntele muntilor. Vis si destin * K2: Mountain of Dreams and Destiny. Mountain of Mountains

In 2010 s-a publicat în limba română cartea lui Kurt Diemberger – în versiunea ei germana, „Traum und Schicksal”. Am citit-o pe nerăsuflate, deşi la început părea că mă vor bloca toate micile erori de exprimare sau scriere, care din păcate sînt destul de frecvente în traducerea cărţii. Conţinutul în schimb este remarcabil, e o carte superbă şi cred că merită citită în special de cei pasionaţi sau măcar interesaţi de munte.

Pe lângă faptul că expune un întreg istoric al expediţiilor pe K2, prin prisma propriilor sale experienţe dar şi folosind povestiri şi alte surse de informaţie, autorul îşi povesteşte odiseea legată în special de acest vârf, al doilea din lume dar poate cel mai atrăgător şi cel mai ameninţător în acelaşi timp. Desigur că acest cunoscut alpinist este însoţit – ca mulţi alţii, dealtfel – de o femeie, Julie Tullis. La fel ca şi în alte domenii ale vieţii, şi aici femeia este secundară, „în umbră”, în general bărbatul fiind cel care captează atenţia în primul rând. Nu contează, ne-am obişnuit, iar important este ce pot să facă femeile şi ce fac efectiv, datorită în primul rând a ceea ce sînt. Pe lângă figuri importante ale alpinismului masculin, Diemberger ne dă ocazia să cunoaştem şi câteva femei alpiniste remarcabile - în primul rând pe Julie, care a fost recunoscută de compatrioţii ei şi astăzi chiar există „Julie Tullis memorial award” oferit de British Mountaineering Council – apoi pe polonezele Wanda Rutkiewicz, Krystyna Palmowska şi „Mrowka” Dobroslawa Wolf şi pe Liliane Barrard şi Josema Casimiro, care escaladau munţii şi ele alături de parteneri bărbaţi.
Se pare ca doar 5 femei au atins vârful lui K2 (http://www.everestnews.com/sumk2.htm), iar 3 dintre ele au murit la coborâre... Curiozitatea mea legată de femeile alpiniste începe să-şi găseasca drumul spre satisfacere o dată cu citirea acestei cărţi!

Diemberger insistă pe povestea anului nefast 1986, când mai mulţi alpinişti valoroşi şi-au pierdut viaţa escaladând K2. El încearcă să reconstruiască întreaga tragedie pas cu pas, oferind detalii importante pentru înţelegerea motivelor care au dus la acel deznodământ cumplit de dureros...

Cartea cuprinde nu doar relatarea în detaliu a zilelor din 1986 petrecute de Kurt şi Julie în tabăra de bază a lui K2 şi apoi pe munte, încercând să urce vârful, ci şi capitole întregi ce conduc la expediţia respectivă, care practic trasează drumul celor doi spre ascensiunea lui K2. Printre acestea, autorul inserează subtil, ca un fel de mesaje adresate celor care vor să înţeleagă şi să înveţe despre ce înseamnă escaladarea „muntelui munţilor”, mici subcapitole oarecum diferite de restul cărţii - ca de exemplu Jinlab-Magia munţilor (capitol scris de fiica sa) sau Atingerea altitudinilor mari.

După modul cum a scris şi conceput această carte, Kurt Diemberger este cu siguranţă unul dintre alpiniştii pentru care muntele nu înseamnă doar un loc de urcat, nu oferă numai provocări fizice şi psihologice şi vârfuri de cucerit, ci reprezintă un adevărat simbol, o ocazie de auto-cunoaştere şi de auto-depăşire, de înţelegere profundă a lumii şi a universului; muntele este de asemenea un loc care adăposteşte oameni, care îşi pune amprenta asupra culturii şi modului lor de viaţă, iar ei, la rândul lor, umanizează regatul stâncilor şi al zăpezilor. Deja în 1986, când la baza lui K2 se adunaseră cam o duzină de expediţii diferite, Diemberger remarca impactul pe care această aglomeraţie îl are nu doar asupra zonei, asupra condiţiilor de pe munte, dar şi asupra oamenilor care îl urcă: „Să numeşti alpinismul de altitudine modern o „junglă” nu este, sunt convins, o exagerare, având în vedere ce se întâmplă acum în munţii Himalaya. În afară de camaraderia de la Tabăra de Bază, există puţine aspecte pozitive atunci când mai multe expediţii împart aceeaşi rută”. Chiar dacă nu toată lumea urcă pe aceeaşi rută, obabil că azi este şi mai dificil, din acest punct de vedere.

Recomand această carte şi pentru că reuneşte o serie de informaţii importante despre escaladarea, în timp, a vârfului K2, citând mai multe surse, printre care şi Mari Abrego şi Xavier Eguskitza. Ediţia în limba română cuprinde şi câteva imagini relevante ale zonei, ale muntelui şi ale alpiniştilor prezenţi acolo în 1986. Cu toate că a fost una din primele cărţi de munte pe care le-am citit, mi-a deschis apetitul pentru asemenea lecturi şi asta cred că e un merit important.

**


I have recently read the Romanian edition of this book, a wonderful mountaineering book by a great mountaineer. While the Romanian version may not be the best, I suppose the English or German ones will provide the reader with a most pleasant and absorbing story.

This book is mostly about the 1986 expedition on K2 of Kurt and his partner, Julie Tullis, but it presents a detailed account of the other expeditions present on the mountain in the same year. Diemberger remarks this unusual crowd that was gathered in the base camp and the fact that it made the ascensions more difficult for everyone. (I don’t want to imagine what it must be like today!) The core of the story here is actually the entire itinerary that the two had towards K2 (with previous attempts that failed and with due preparations), showing the attraction the mountain exercised upon them both. However, the author offers also a history of K2 expeditions and some relevant photos (at least in the Romanian edition), plus some chapters that talk about things related to such climbs, like altitude issues and more spiritual or cultural aspects of climbing the high mountains of Asia, that are still inhabited (some) by people throughout the year.

I highly recommend this book to all those interested in mountaineering, but also to people who want to find out more about this field. It is also a good source of information about the history of K2 expeditions and a helping hand in getting to know some of the most famous alpinists in the world – both male and female: Hermann Buhl, Renato Casarotto, Polish female climbers like Wanda Rutkiewicz, Krystyna Palmowska and „Mrowka” Dobroslawa Wolf etc.
In a nutshell, it is a book worth reading, in my opinion! And although it is one of my first mountaineering books, it definitely opened my taste for the genre, which I believe is an important success!

Concret!

20 februarie 2011

Pornind tot de la situaţia cu malurile Crişului Repede din Oradea, mereu sub ameninţarea pavării, betonării, liniarizării etc., mi-am amintit de ceva ce spunea un fost profesor de-al meu :

“Deoarece înţelegem atât de puţin din natura unică a lumii socialului şi din modul cum acţionăm asupra dezvoltării sale, creăm un univers tot mai dominat de stres şi tot mai puţin durabil.
Problema se găseşte foarte adânc, în abordarea noastră fundamentală faţă de lume. Secolul XX a fost martorul intensificării până la dominaţie a unui anumit mod de-a gândi – acela preocupat de controlul şi manipularea materiei. Deoarece am avut atâta succes în a folosi lumea materială care se află în afara noastră, modul de gândire care susţine astfel de acţiuni a devenit modul legitim de a vedea lumea. Este luat de bun. Şi totuşi, numai pentru că un anume mod funcţionează în raport cu anumite fenomene nu înseamnă că el este universal; nu înseamnă că toate fenomenele ar trebui privite în acelaşi fel.”

(Prefaţa la Development Practitioners and Social Process – Allan Kaplan)

După părerea mea, România (şi nu doar Oradea) oferă nenumărate exemple ale acestei abordări faţă de lume şi de viaţă, una care nu e doar excesiv de materialistă, ci şi absolut limitată, limitativă şi incapabilă de a construi. Poate de aceea în ţara noastră s-au distrus atât de multe (întreprinderi, clădiri, spaţii verzi şi zone naturale, idei, posibilităţi etc.), pentru că suntem aproape toţi sub dominaţia unei viziuni despre lume care ne face să luăm în calcul, să tratăm numai ceea ce e evident, sub ochii noştri, vizibil, dacă vreţi, şi implicit controlabil, previzibil. Ceea ce nu se vede, nu există, iar ce a mai rămas din credinţa noastră religioasă (care sa zicem ca ar putea sa compenseze putin) este, mă rog, de domeniul unui tărâm „spiritual” care pentru noi nu se prea împleteşte cu viaţa de zi cu zi. De aceea, când ne gândim la dezvoltarea oraşului Oradea, de exemplu, primul lucru care ne vine în minte este să numărăm zonele rezidenţiale nou-construite, supermarketurile care au mai apărut şi cât de pline sînt, câte şosele au fost asfaltate; abia apoi ne gândim la cum trăiesc oamenii de fapt, ce venituri au şi ce calitate a vieţii; undeva, pe la finalul listei, dacă insistăm, ne vom întreba şi ce înseamnă de fapt calitatea vieţii pentru noi. Ce ne face să ne simţim bine, mulţumiţi, fericiţi? Doar lucrurile materiale? Cat de fericiţi ne simţim, de exemplu, după o „tură” de cumpărături la Real sau Carrefour?

Cand spun toate astea nu-mi propun să aşez în opoziţie un tip de om materialist cu unul idealist, aşa cum sîntem obişnuiţi noi pe-aici să vedem lucrurile. Încerc doar să semnalez faptul că există cu adevărat (că vrem, că nu vrem) o latură invizibilă a lumii în care trăim, există aspecte pe care NU le putem controla (de exemplu, inundaţiile sau schimbările de climă şi, câteodată, chiar şi noi înşine sîntem incontrolabili) şi fenomene pentru care trebuie sa fim „pregătiţi” altfel decât prin betonarea şi consolidarea cu piatră a malurilor Crişului, în eventualitatea unor inundaţii care ar putea (?) să aibă loc în centrul oraşului Oradea.
Ma gandesc acum la o cunostinta care s-a trezit ca are cancer si, nefiind nicidecum pregatita sa fie pusa in fata unui astfel de diagnostic, a refuzat sa se trateze. Pana la urma a realizat ca va trebui sa o faca si intreaga experienta i-a schimbat intru totul modul de-a vedea lucrurile...

Ce mi se pare ingrijorator este faptul ca avem nevoie de şocuri atât de puternice, de confruntări duse la limita pentru a intelege mai mult decat ceea ce putem vedea cu ochiul liber. Iar uneori nici macar dupa astfel de şocuri nu intelegem... Pentru ca cel mai greu este sa te privesti pe tine in mod onest si cat mai „din afara”, ca sa vezi cat de mult te-ai îndepărtat de lumea invizibila din jur; cu alte cuvinte, sa mentii un echilibru intre a vedea materialul cat si imaterialul. Nu vreau sa filozofez prea mult. Cred doar ca, inainte de-a ne angaja in actiuni care-i privesc si pe ceilalti, ar fi bine sa ne gandim putin la cum ii vor afecta acele acţiuni – si nu doar în mod fizic.

Proiectul de amenajare a malurilor Crisului Repede in Oradea, cu toate etapele lui, mi se pare un exemplu potrivit aici, deoarece impactul său asupra mediului natural si asupra locuitorilor orasului (mai ales daca îi alăturăm alte proiecte locale…) are multe aspecte greu pre-vizibile si greu de controlat. Asadar, daca cineva isi face iluzii ca stie exact ce face, ce se va intampla mai departe cu pasarile care poposesc pe Criş sau cu peştii sau cum va creste calitatea vietii oradenilor viitoarea promenada de-a lungul râului şi ce impact va avea asupra lor faptul ca nu se vor mai putea apropia de apa, este, dupa parerea mea, mai mult decat naiv. Dar poate pe cei care pornesc astfel de proiecte nu ii intereseaza, de fapt, nici ce cred, nici ce vor, nici ce simt oradenii, cu atat mai putin ce nevoi ar putea sa aiba un cârd de ratuste sau un cuplu de lebede care ierneaza aici ; ce sa mai vorbim de fenomene climatice sau ceva similar. Ceea ce stie toata lumea, concret, este ca firma S... si persoanele P..., U..., F... trebuie sa se aleaga cu ceva de pe urma actiunii, iar oradenii sa primeasca si ei ceva foarte palpabil si vizibil, care arata ca s-a facut o investitie considerabila, ca sa nu existe comentarii. Astfel, la sfarsitul mandatului vom putea face o lista lunga cu « realizari concrete ». Restul realizarilor nu se pun, căci – Bună dimineaţa ! – nu se văd !

« O reţea vie răspunde la perturbaţii prin schimbări structurale, şi ea alege atât perturbaţiile de care să ţină seama, cât şi modul cum să le răspundă. Ce anume observă oamenii depinde de cine sunt ei ca indivizi şi de caracteristicile culturale ale comunităţilor lor de practică. Un anumit mesaj le va parveni nu doar datorită volumului sau a frecvenţei sale, ci în primul rând datorită semnificaţiei pe care o are pentru ei. […]
O maşină poate fi controlată; un sistem viu, conform modului sistemic de a înţelege viaţa, poate fi doar perturbat. Cu alte cuvinte, organizaţiile nu pot fi controlate prin intervenţii directe, dar ele pot fi influenţate dându-le impulsuri mai degrabă decât instrucţiuni. Schimbarea stilului convenţional de management necesită o mutaţie a percepţiei, deloc uşoară, dar aducătoare, în schimb, de mari recompense.
[...]
Cheia pentru o definiţie operaţională a durabilităţii ecologice este realizarea faptului că nu trebuie să inventăm nişte comunităţi umane durabile pornind de la nimic, ci le putem modela după ecosistemele naturii, care sunt comunităţi durabile de plante, animale şi microorganisme. Deoarece caracteristica remarcabilă a casei-Pământ este capacitatea sa inerentă de a susţine viaţa, o comunitate umană durabilă este una astfel proiectată încât modurile sale de viaţă, afacerile, economia, structurile fizice şi tehnologiile să nu interfereze cu capacitatea inerentă a naturii de a susţine viaţa. Comunităţile durabile îşi formează modelele de viaţă în timp, printr-o interacţiune continuă cu alte sisteme vii, atât umane, cât şi neumane. Durabilitatea nu înseamnă că lucrurile nu se schimbă: ea este un proces dinamic de coevoluţie, iar nu o stare statică.
Definiţia operaţională a durabilităţii implică faptul că primul pas în strădania noastră de a construi comunităţi durabile este că trebuie să ne „alfabetizăm ecologic", adică să înţelegem principiile de organizare, comune tuturor fiinţelor vii, pe care ecosistemele şi le-au dezvoltat pentru a susţine ţesătura vieţii. »

(Fritjof Capra – Conexiuni ascunse)

Lumea vie din care facem parte

Pentru ca locuiesc in centru si mi-e mai usor astfel, ma plimb aproape zilnic cu fetita mea pe malul Crisului. Am mare nevoie de natura si e o alternativa foarte buna la parcuri, avand in vedere locatia noastra. Azi am incercat sa merg mai intai pe malul drept, de pe podul din centru spre podul Decebal, in zona noii promenade. Mai intai m-a izbit faptul ca era plin de masini parcate pe locul unde fusese terasa, lucru care nu mi-a placut deloc, pentru ca acele masini trebuie sa ajunga cumva acolo si asta inseamna ca asa-zisa alee pietonala si pentru biciclete de pe mal a devenit o sosea in toata regula. Bun, am trecut si peste asta si am continuat, doar ca sa mi se confirme gandul : m-am trezit dintr-o data cu o masina in fata caruciorului. Vroia sa parcheze pe pista de biciclete, chiar pe unde ma deplasam eu. Frumos... Ma gandesc ca e foarte greu sa faci doi pasi, de pe Ady Endre pana pe mal. Mai bine ocolesti cu masina, ca sa poluezi in plus si sa intri intr-o zona cu iz pietonal.

(Noua promenada pe care am evitat-o - poza din decembrie 2010)



Facem cale intoarsa : nu e de noi pe-aici. Mai bine mergem in amonte, spre podul de la Dacia. Macar acolo stiu sigur ca gasim locuri mai putin circulate de masini, mai pline de vegetatie si mai interesante decat un mal de rau « tras la linie ».
Zis si facut ! Vremea era buna, soarele caldut si fata mea nu vroia sa adoarma in carucior. Hai sa incercam altceva, in acest caz ! Am luat-o in brate, am abandonat caruciorul pe aleea ce coboara spre mal si am pornit-o la pas printre salcii si plopi. Asta e o bucata de mal pe care am « salvat-o » acum cativa ani de la sacrificare. Din pacate, nu prea conteaza : putin mai sus, pe partea cealalta, buldozerele lucreaza acum neoprite de nimeni. Colegii mei de atunci se gandesc ca totusi e un castig faptul ca nu se vor taia toti copacii din zona aceea. Si eu cred la fel, dar ce folos daca oricum se fac lucrari atat de intruzive, care vor schimba total locul si vor inlocui pamantul si iarba cu beton si piatra, iar malul va arata si aici ca cel al unui canal ? Si toate astea, pentru ce ??? Care e fenomenalul castig pentru oras (ca pentru cei ce decid lucrarile astea stim care e) ?

(Portiunea de mal care acum va fi "indreptata" si betonata)



Cred ca ne-am plimbat vreo jumatate de ora nestingherite pe mal. Am mers langa apa, am privit soarele reflectandu-se in ea si am ascultat pasarile care incep sa cante putin a primavara. Aud si o ciocanitoare, dar nu reusesc s-o vad. Dintr-o data observ o mica lisita.
- Oau, Sofia, uite acolo! Ii arat fetitei mele, care insa e probabil prea mica pentru a intelege. Se uita totusi incolo, dar lisita dispare sub apa si iese altundeva. O urmaresc cu privirea si vad o a doua, care o insoteste pe malul celalalt.
Mai apoi ne continuam plimbarea pe sub micile salcii ale caror ramuri tinere ajung pana aproape de pamant. Ii arat Sofiei viitorii muguri si descoperim de unde vin fasiile acelea de verdeata. Se uita insistent la iarba pe care calcam. Dar cel mai mult o fascineaza sa pipaie scoarta copacilor. Abia are curaj s-o atinga si ma minunez de toate semnificatiile unui astfel de gest la un copil care vede asa ceva pentru prima data in viata lui, incepand sa inteleaga...

Facem o mica pauza si ne asezam pe o bancuta, unde Sofia incepe sa « verifice » cu degetele lemnul din care e facuta.
- E tot lemn, da, dar acuma e mort, ii zic eu drept explicatie. Apoi mai vad doi pitigoi cum se urmaresc veseli pe marginea unuia dintre podetele din lemn montate pentru pescari.
Pacat ca nu am aparatul foto la mine, de data asta. Dar poate gasesc niste poze facute cu alta ocazie. E un loc asa de frumos ! Pacat ca inca se mai vad urmele grosolane ale unor masinarii care au lucrat aici pentru a instala niste tevi de scurgere si au lasat dezastru in urma lor si nici urma de iarba... Dumnezeule, ma intreb ce e cu oamenii astia care nu au invatat acasa (sau la scoala) ca atunci cand mergi undeva, lasi locul respectiv asa cum l-ai gasit cand pleci de acolo. Daca nici adultii din ziua de azi nu mai gandesc astfel, ce sa ne asteptam de la tinerii pe care ii crestem acum ?

(Imagine de pe moldovabirds.blogspot.com)

Desi Sofia e fascinata de tot ce o inconjoara si priveste cuminte la lumea vie din jur, ne pregatim de plecare. Ma bucur ca mi-a venit ideea sa cobor de pe trotuar – e ca si cand am fi intrat in alt univers. Interesant cum, traind in oras – si chiar intr-unul atat de mic precum Oradea – ne indepartam atat de mult de natura. Cred ca in cultura noastra post-decembrista emancipata, urbanizare inseamna construirea unor spatii sofisticate, antropizate, care sa inlature orice senzatie de pamant, de natural, pe scurt, unde « sa se vada mana omului », sa simti ca esti « la oras ». Probabil ca unii oradeni care citesc povestea mea imi vor recomanda sa ma mut « la tara », ca acolo o fi locul naturii, nu in oras. Probabil. Si atunci imi dau seama ce diferenta este intre ratusca de plastic cu care fetita mea face baie acasa si lisitele pe care tocmai le-am vazut pe Cris, la doi pasi de casa si cat de multe a invatat in aceasta jumatate de ora pe care am petrecut-o pe malul (inca) natural al Crisului. Realizez ca exista in jurul nostru atatea lucruri simple pe care nu le mai pretuim, dar care ne pot oferi experiente, lectii si trairi incomparabil mai valoroase decat multe lucruri complicate create de om. Desigur, asta daca vrem sa intelegem mai bine lumea a carei veriga suntem. Cea mai puternica veriga sau cea mai slaba ? Hmm, nu stiu, dar asta e oricum alta discutie…

**
Tot legat de acest subiect, in cautarile mele pe internet am gasit un material util, realizat de profesori si elevi din Oradea, care prezinta Crisul Repede. Cred ca e o initiativa laudabila !
http://www.scritube.com/geografie/ecologie/Descrierea-Crisului-Repede-cu-11566.php