duminică, 24 august 2008

Manaca, roaga-te, iubeste / Eat, Pray, Love

Este o carte WOW scrisa de o femeie din SUA care pleaca in lume sa-si caute rostul. La intoarcere povesteste despre experientele prin care a trecut. Scrie la modul sincer, deschis, profund si, desi serios, e un stil presarat de umor. V-o recomand cu caldura. Deocamdata am selectat cateva citate care mi s-au parut inspirationale...

« Virginia Woolf scria : « Peste intinderea enorma care este viata unei femei se lungeste umbra unei sabii. » De o parte a sabiei, spunea ea, gasesti conventia, traditia si ordinea ; acolo, « totul e corect ». Dar de cealalta parte, daca esti destul de nebuna incat sa treci intr-acolo si sa alegi o viata care nu urmeaza conventiile, totul e confuz. Nimic nu urmeaza cursul obisnuit. Argumentul ei e ca traversarea de cealalta parte a umbrei acelei sabii ar putea sa-i ofere femeii o existenta cu mult mai interesanta, dar si cu mult mai periculoasa. »

« Ma uit la Augusteum si ma gandesc la viata mea, care totusi nu a fost asa de haotica, una peste alta. De fapt haotica e lumea, care se schimba si ne schimba si pe noi asa cum nici nu visam. Augusteumul ma avertizeaza sa nu ma atasez de nici o idee preconceputa referitoare la cine sunt, ce reprezint, cui apartin sau ce anume as fi vrut la un moment dat sa fac. Da, poate ca ieri am fost un monument maret pentru unii ! Dar maine e posibil sa devin un depozit de artificii. Augusteumul ne spune ca pana si in Cetatea Eterna trebuie sa fim pregatiti pentru valurile tulburi si neobosite ale schimbarii. »
(Italia)

« Cred ca miezul tuturor religiilor lumii e acelasi : dorinta de-a gasi o metafora pe care oamenii sa se poata inalta. Atunci cand vrei sa ajungi la comuniunea cu Dumnezeu, vrei de fapt sa te rupi de lume si sa intri in infinit (sa iesi din sat si sa intri in padure, am putea spune...), si pentru a ajunge acolo ai nevoie de o idee grandioasa pe care s-o folosesti pe post de vehicul. Metafora asta trebuie sa fie ceva maret – ceva cu adevarat enorm, magic, puternic, pentru ca trebuie sa te duca foarte departe. Trebuie sa fie cea mai mare barca imaginabila. [...]
Deci treaba noastra, presupunand ca ne hotaram s-o acceptam, e sa cautam in continuare metaforele, ritualurile si invataturile care ne vor ajuta sa ne apropiem din ce in ce mai mult de divinitate. Scrierile yoghine spun ca Dumnezeu rasunde rugaciunilor sacre si eforturilor omenesti indiferent de modalitatea prin care muritorii il venereaza, atata timp cat rugaciunile lor sint sincere. Cum spun si Upanisadele, « Oamenii o apuca pe carari diferite, fie ele drepte sau sinuoase, in functie de firea fiecaruia si de cum cred ei ca este mai bine sau mai cuviincios-dar toti ajung la Tine, ca raurile care se varsa in ocean. »
(India)

«Parintii ma educasera sa fiu independenta, pe picioarele mele si capabila sa iau singura decizii. Cand am implinit 24 de ani, se presupunea ca eram in stare sa aleg, sa fiu autonoma. Dar lumea n-a fost mereu asa. Daca m-as fi nascut in oricare dintre secolele occidentale de patriarhat, pana in momentul casatoriei as fi fost considerata proprietatea tatalui meu, dupa care as fi intrat in patrimoniul sotului, ca bun conjugal. As fi avut prea putin de spus in privinta chestiunilor importante din viata mea. Candva, daca vreun barbat mi-ar fi cerut mana, tata i-ar fi pus o lunga lista de intrebari in urma carora s-ar fi hotarat daca petitorul este sau nu perechea potrivita. [...] Pe atunci, tatal meu nu m-ar fi dat pur si simplu de sotie cuiva doar pentru ca eram indragostita de barbatul cu pricina. Dar in lumea de azi, cand am luat hotararea sa ma casatoresc, modernul meu tata nu s-a implicat deloc. S-a amesecat in decizia mea in aceeasi masura ca in stilul meu de-a ma coafa.
Credeti-ma, nu am nici un fel de nostalgii legate de patriarhat. Dar am realizat ca, o data cu dezmembrarea (justificata) a sistemului patriarhal, n-a aparut neaparat o alta forma de protectie. Vreau sa spun ca mie nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap sa pun vreunuia dintre barbatii de care m-am indragostit acele intrebari pe care, in alte vremuri, le-ar fi pus tatal meu. M-am daruit de multe ori doar de dragul dragostei. Si uneori era sa pierd totul. Ca sa devin cu adevarat autonoma, ar trebui sa-mi asum rolul de gardian al propriei mele persoane.
Gloria Steinem a dat candva femeilor un sfat devenit celebru : sa incerce sa devina asemenea barbatilor cu care isi doresc sa se casatoreasca. Mi-am dat de curand seama ca ar trebui sa fiu nu numai propriul meu sot, dar si propriul meu tata. »
(Indonezia)

sâmbătă, 23 august 2008

Viata asta a mea… cand are ea sens, oare? Ce o face sa aiba o forma, o culoare, miros, gust, adevar... ?

Lucrurile capata sens daca noi le dam sens. Daca vedem in ele o semnificatie. Ca si scaunul pe care daca nu l-am numi scaun nu ar avea nici o semnificatie... Uneori, sensul e ascuns de multiple iluzii. Sint convinsa ca ni s-a intamplat tuturor sa credem foarte mult in ceva ce ni s-a intamplat sau ce am simtit, in ceva ce steam foarte bine, si de fapt lucrul sau fenomenul respectiv avea un cu totul alt sens decat am inteles noi…

Viata noastra din ziua de azi e incurcata. E asa pentru ca noi o facem. Pentru ca noi nu mai credem in nimic, decat poate in libertatea absoluta de-a face si de-a fi. Fara legaturi, fara responsabilitati, fara scop, fara « afterthoughts ». In realitate, nu ne mai impedica aproape nimic sa fim asa cum avem chef oricand avem chef, sa facem ce simtim ca vrem, oricand vrem. Asta inseamna oare sens ?
Cand sintem prinsi in reteaua complicata a regulilor si obligatiilor sociale, care e de fapt sensul lucrurilor pe care le facem si cine sintem noi de fapt ?

Putem trai fara sens ? Putem sa fim noi insine fara a ne simti apasati de necesitatea unui scop anume ? Ne putem regasi pe noi in fiecare moment, intr-o atmosfera de libertate mai mult sau mai putin absoluta ? Daca alegem asta, putem crede in niste reguli pe care sa le respectam si putem fi totusi suficient de liberi ca sa ne alegem un sens al vietii?

Dar ce sens are viata mea daca eu nu ma cunosc si nu ma inteleg pe mine ?

joi, 21 august 2008

Det er ikke sant / Nu e adevarat / It's not true

Asta e o poezie norvegiana, recitata pe muzica de Odd Børretzen, in stilul unui Jean Gabin al nordului sau Paunescu al nostru, sa zicem...

Iata versurile, in traducere libera ... in dreapta gasiti link pentru muzica, in categoria Constiinta:

Nu e adevărat

Că sîntem ca animalele care urlă la alte animale cu alte urlete decât ale noastre.
Nu e adevărat că ne izbim de umbrele de pe pereţi pentru că ne e frică de umbre străine pentru că tuturor animalelor le e frică de umbre.
Nu e adevărat că ne furişăm la vânătoare ca pisicile, reuşim să ne lăsăm provocaţi de culori şi sunete bruşte, că dormim în nelinişte şi ne trezim cu gura deschisă, că ne apărăm de mirosuri necunoscute ca oameni dezlănţuiţi ce sîntem, împotriva copiilor altor mame.
Nu e adevărat că sîntem conduşi, ca animalele oarbe, de frică şi instincte, că ne înstrăinează luna din noi ca sintem ca lupii care vâneaza în haite că trebuie să urlăm si noi când urlă haita pentru că nu putem altceva pentru că sîntem animale. Nu este adevărat.
Nu e adevărat ca sîntem conduşi de frica de tot ce e necunoscut, că nu e răutate, e frică, pentru că sîntem animale şi ardem cărţi pe rug şi strigăm pe rând cu gurile roşii larg deschise către străini palizi şi speriaţi şi scriem ciudăţenii cu vopsea neagră în staţiile de metrou şi ne facem datoria cu feţe albe, impenetrabile, şi ascultăm ordine şi aducem noi înşine victime şi le ducem în maşini de gunoi şi le adunăm în staţii de Poliţie şi le înghesuim în săli şi celule sau că alergăm în turme pe străzi cu făclii şi pietre şi spargem geamurile magazinelor deţinute de evrei evrei evrei, pentru că sîntem conduşi de instincte mai vechi decât noi inşine, instincte care ne conduc pentru ca aşa sîntem noi, urletele, animale speriate în turmă.
Nu e adevărat, noi nu sîntem furnici sau lupi, sîntem oameni, care îşi fac cu mâna unii altora şi se caută reciproc şi îşi fac semne de dragoste în întuneric; lupii urlă pe străzi. Apoi stau printre cioburi şi strigă: “Voi sînteţi ca noi. Sîntem lupi.” Dar nu e adevărat.

miercuri, 13 august 2008

I have discovered a nice poem...

"no return
no past
no sorrow
no lust

desire is history, at last
how could anyone be sorry?

give something a chance,
(what exactly should it be, how can you know?)
refuse the universe and its inherent serenity
put the blame on me
and move on
into history

i have overcome things thoughts reality dreams,
fruits to eat people to meet an entire book of signs
i have crossed the margin
wherever i might get now
can only be inside of me."

(Maia Malcut, 2008)

duminică, 3 august 2008

Impresii de Bucuresti III / Bucharest feelings III

- Iti mai iei o bere? Dar atunci inseamna ca mai stai afara?
- Da, mai stau.

O conversatie obisnuita pentru sambata seara, printre blocuri in Bucuresti. Ce altceva pot face oamenii aici decat sa iasa intr-un parc incarcat de suflete cautatoare de pace sau pe o banca de langa blocul sufocat de caldura apasatoare a zilei care tocmai s-a incheiat? Poate sa mearga pe o terasa (una din cele construite in parcuri, desigur), daca au apucat sa faca rezervare si daca au suficiente resurse sa plateasca o cina costisitoare sau destula consumatie ca sa nu fie schimbati de altii mai « capabili »...

Ce face orasul asta cu oamenii sai ?
Ce fac oamenii cu orasul asta ?

Lucrurile functioneaza in ambele sensuri. Nimic nu e intamplator si orice actiune are efectele ei, dintre care unele imprevizibile… Sintem prizonierii propriilor dorinte si actiuni, asa cum sint ele, cu cap sau fara cap, cu sens sau fara sens. Dar cine mai poate distinge intre ce-si doreste omul de rand din Bucuresti si primarul nu stiu carui sector ? La asa o aglomeratie de neuroni si celule pe unitate de suprafata, totul devine mult prea complicat si mai bine o lasam balta din start. Si deci ne meritam soarta, cum s-ar zice...ca ciobanul din Miorita...

Orasul asta te buimaceste, in primul rand, cu haosul pe care-l emana peste tot unde incerci sa ajungi. Cu anomaliile pe care le gazduieste in mod inexplicabil, cu un oarecare caracter aberant al multor fenomene locale... Influenta reciproca oras-oameni este evidenta, insa observam si pastrarea paradoxala a unei anume « normalitati » a oamenilor, in ciuda circumstantelor, o data cu supravietuirea orasului, in ciuda aglomeratiei de locuitori si anexe ale acestora (masini, case, magazine, piete...).

Raman la senzatia de paradox... pana la proba contrarie !

**

“Are you having another beer ? This means you’ll be out some more…?”
“Yes, I am. Both of them.”

A normal conversation you can hear on a Saturday night, among blocks of flats in Bucharest. What else can people do here, than go out in a park loaded with people trying to find their peace or sit on a bench by the blocks, suffocated by the incredible heat of the day that just ended? They might as well go out on a terrace (one of those built in parks, of course), if they booked a table or if they have enough resources to pay for an expensive dinner or enough drinks to make sure they’re not kicked out by more “capable” clients…

What is this city doing with its people?
What are people doing to this city?
Things work both ways. Nothing is random and every action has its effects-some of which quite unpredictable… We are the prisoners of our own desires and actions, as they are – smart or not, meaningful or not. But who can distinguish between what the common person in Bucharest wants and what the mayor of whichever Sector wants? When you’ve got so many neurons and cells on a surface unit, everything becomes much too complicated and it’s better to leave it from the very start. So we deserve what we get, as people say, just like the shepherd in Miorita…

This city makes you dizzy, first of all, with the chaos it emanates through all its pores. With the anomalies it inexplicably hosts, with a certain pointless character of many local phenomena… The mutual influence between people and city is obvious, but we also notice the paradoxical keeping of a certain “normality” of the people – despite the circumstances – and the survival of the city – despite the large quantities of people and their annexes (cars, houses and blocks, shops, markets…)

I stick to the feeling of paradox … until anything else is proven!